Mesaj al lui Benedict al XVI-lea către preşedintele Napolitano pentru cea de-a 150 aniversare a Unităţii Italiei

(RV - 16 martie 2011) În legătură cu ştirile difuzate de agenţii despre un mesaj al papei Benedict al XVI-lea pentru cei 150 de ani ai Unităţii Italiei, directorul Sălii vaticane de presă, părintele Federico Lombardi a confirmat că joi dimineaţă la ora 11 cardinalul secretar de Stat Tarcisio Bertone s-a dus la Quirinale, împreună cu nunţiul apostolic în Italia, mons. Giuseppe Bertello, pentru a-i consemna preşedintelui Republicii Italiene Giorgio Napolitano, mesajul lui Benedict al XVI-lea cu ocazia celor 150 de ani ai Unităţii Italiei.

Nu a fost prevăzut nici un discurs al cardinalului.

Cardinalul Bertone, joi 17 martie, va participa şi la şedinţa comună de la Montecitorio, sediul Camerei Deputaţilor, unde Camerele reunite vor comemora unitatea ţării.

Conferinţa episcopală italiană va celebra, tot joi 17 martie, la Roma, la ora 12 în Bazilica Santa Maria degli Angeli, o liturghie prezidată de preşedintele Conferinţei Episcopale Italiene, cardinalul Angelo Bagnasco.

Identitatea naţională italiană este înrădăcinată în tradiţia catolică: este ceea ce subliniază Benedict al XVI-lea în mesajul trimis preşedintelui Giorgio Napoliatno. Papa aminteşte că, chiar în timpul Risorgimento-lui, catolicii au oferit o contribuţie însemnată la construirea identităţii italiene. Şi indică în actualele raporturi dintre Biserică şi Statul italian un exemplu de laicitate sănătoasă.

Mai multe pe larg în serviciul lui Alessandro Gisotti de la redacţia noastră centrală:
• Mesajul lui Benedict al XVI-lea este o amplă şi densă reflecţie asupra rolului creştinismului şi al Bisericii în istoria naţiunii italiene. Procesul de unificare politică în secolul al XIX este de fapt rezultatul formării unei identităţi naţionale la care creştinismul a contribuit în mod fundamental încă din Evul Mediu prin educaţie, activităţi de asistenţă, artă. sfinţenia unor personalităţi precum Sfântul Francisc din Assisi şi Sfânta Ecaterina din Siena. Identitatea este atât de profundă încât persistă şi în timpul prelungitei fărâmiţării geopolitice succesive.

Chiar în perioada Risorgimento-ului, în ciuda faptului că a fost considerat adesea ca o mişcare contrară Bisericii şi religiei, nu a lipsit o importantă contribuţie a catolicilor la formarea Staului unitar, la „a-i face pe italieni”. Este de ajuns se amintească, între altele, numele lui Gioberti, Rosmini, Manzoni, Pellico şi chiar de un mare educator ca Sfântul Ioan Bosco.

Papa nu evită să abordeze „Chestiunea Romană” şi a „efectelor sale sfâşietoare în conştiinţa individuală şi colectivă a catolicilor italieni”, dar insistă că „nici un conflict nu s-a verificat în corpul social, marcat de o profundă prietenie între comunitatea civilă şi comunitatea bisericească”, încât „identitatea naţională a italienilor, atât de puternic înrădăcinată în tradiţiile catolice, a constituit în adevăr baza cea mai solidă a unităţii politice cucerite”: în corpul social „credinţă şi cetăţenie nu erau în conflict”. O contrademonstraţie este faptul că însăşi „abţinerea de la viaţa politică, ce a urmată după ’non expedit’, a îndreptat realitatea lumii catolice spre o asumare mai mare de responsabilitate în social - educaţie, asistenţă, sănătate, cooperare, economie socială…- al cărei rod a fost o societate solidară şi puternic închegată.

“Chestiunea Romană” se conturează astfel ca un caz special şi complex, un conflict între Instituţiile Stat şi Biserică „totul italian”, pentru faptul că doar Italia găzduieşte sediul Papalităţii, şi aceasta, după sfârşitul Statului Pontifical, reclama în orânduirea sa deplină libertate şi suveranitate. Pe de altă parte, „Sfântul Scaun a refuzat întotdeauna posibilitatea rezolvării acestui conflict prin măsuri impuse din extern, încrezându-se în sentimentele poporului italian şi în sensul de responsabilitate şi de justiţie a Statului italian”.

Concilierea, prin semnarea Pactelor din Lateran în 1929, deschide pentru papalitate un anotimp, nou şi fecund de minister universal, pe care cardinalul Montini - viitorul Paul al VI-lea - vorbind în Capitol pe 10 octombrie 1962, îl descria în cuvinte solemne: „astfel încât să urce la o atât de mare înălţime în conducerea spirituală a Bisericii şi în iradierea asupra lumii, ca niciodată mai înainte”.

Papa nu omite apoi să amintească aportul fundamental al catolicilor la elaborarea noii Constituţii republicane din 1947, de la care porneşte o angajare însemnată a catolicilor în viaţa politică, sindicală, economică, socială a ţării cu exemple luminoase de „absolută fidelitate faţă de Stat” şi de devotament pentru binele comun”, până la mărturia sângelui în anii terorismului. Papa aminteşte cu emoţie numele lui Aldo Moro şi Vittori Bachelet. În privinţa contribuţiei instituţiilor Bisericii la binele comun în epoca de după război sunt puse în evidenţă formarea la valorile morale esenţiale pentru viaţa socială democratică, justă şi ordonată, şi atenţia specifică faţă de marginalizaţi şi suferinzi. Nu lipseşte menţionarea atenţiei lui Ioan Paul al II-lea pentru binele ţării, precum în cazul „marii rugăciuni pentru Italia” proclamată de el în 1994.

Faza actuală a raporturilor dintre Biserică şi Stat se deschide prin semnarea Acordului de revizuire a Concordatului în 1984, care - cum afirma Ioan Paul al II-lea - ţine cont de situaţia de azi a Italiei „caracterizată de competiţia liberă a ideilor şi pluralităţii articulate a diferitelor componente sociale”, dar care vrea să favorizeze „unitatea profundă de idealuri şi de sentimente, datorită căreia toţi italienii se simt fraţi în una şi aceeaşi Patrie”. Principiile care călăuzesc relaţiile dintre Biserică şi comunitatea politică sunt cel al distincţiei corecte a domeniilor şi cel al colaborării. Cum aminteşte Conciliul Vatican II, amândouă sunt de fapt, „chiar dacă cu titlu diferit, în serviciul vocaţiei personale şi sociale al aceloraşi persoane umane”.

În această colaborare, Biserica nu oferă doar o contribuţie societăţii civile, dar recunoaşte că primeşte de la ea nu puţin ajutor, în tot ceea ce contribuie la binele familiei, culturii, vieţii economice şi sociale, naţionale şi internaţionale.

Mesajul papei Benedict al XVI-lea către preşedintele Republicii Italiene pentru cei 150 de ani de la înfăptuirea unităţii Italiei se încheie tocmai cu o privire recunoscătoare pentru modul în care în decursul istoriei naţiunea italiană a trăit - ca „povară” şi deopotrivă „privilegiu” - situaţia specială de a găzdui la Roma sediul Succesorului lui Petru, centrul creştinătăţii. Comunitatea naţională a răspuns la această situaţie cu apropiere afectivă, solidaritate, ajutor Sediului apostolic pentru ca să poată desfăşura misiunea sa spirituală la Roma, în Italia şi în lume. Şi Statul italian a oferit şi oferă Sfântului Scaun o colaborare preţioasă, răsplătită cu sinceră gratitudine.

Ultima frază a Mesajului exprimă gândul de binecuvântare al Papei, invocaţia sa pentru ca poporul italian fie călăuzit mereu de lumina credinţei, izvor de speranţă şi de angajare pentru libertate, justiţie şi pace.

Aici serviciul audio: