"Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu": formarea preoţească în
condiţiile societăţii actuale
(RV - 8 martie 2011) S-a desfăşurat în urmă cu aproape 50
de ani, fiind inaugurat de papa Ioan al XXIII-lea pe 11 octombrie 1962 şi încheiat
de papa Paul al VI-lea pe 8 decembrie 1965. Este vorba de Conciliul Vatican II.
De atunci, viaţa Bisericii a cunoscut schimbări profunde. Deşi târziu, documentele
cu hotărârile luate de Conciliu au fost traduse şi în limba română şi sunt studiate
şi aplicate şi în Biserica noastră locală. Conciliul a produs roade abundente şi continuă
să fie obiect de reflecţie. Rubrica săptămânală „Conciliul Vatican II, busola Celui
de-al Treilea Mileniu”, propusă de părintele iezuit Dariusz Kowalczyk, profesor de
Teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, vrea să ofere
o „relectură” a documentelor Conciliului pentru a discerne spiritul autentic al momentului
bisericesc în vederea aplicării fidele a directivelor sale.
Astăzi, decretul
„Optatam Totius” despre pregătirea candidaţilor la preoţie, document promulgat
pe 28 octombrie 1965. • Nu există formare preoţească fără candidaţii la preoţie
care să fie formaţi. Tocmai de aceea documentul Conciliului despre formarea sacerdotală
începe cu afirmaţia că „promovarea vocaţiilor preoţeşti este o îndatorire a întregii
comunităţi creştine” (n. 2). Conciliul subliniază de asemenea că „cea mai mare contribuţie
la aceasta o aduc…familiile care însufleţite de spiritul credinţei, iubirii şi evlaviei,
constituie un fel de prim seminar” (n. 2). Chemările la preoţie se nasc deci în comunităţile
unde există o credinţă vie, şi nu - cum sugerează unii - în funcţie de abolirea celibatului.
Conciliul
indică cinci dimensiuni ale formării preoţeşti: dimensiunea spirituală, cea intelectuală,
pastorală şi disciplinară şi în fine dimensiunea umană. Aprofundarea relaţiei cu Domnul
ar trebui să fie însoţită de o creştere în maturitatea umană. Disciplina din seminarii
nu poate fi doar externă, ci trebuie să contribuie la a forma în seminarişti o atitudine
de a accepta autoritatea superiorilor din motive de conştiinţă.
Formarea intelectuală
ar trebui să-i ajute pe viitorii preoţi să se deprindă să găsească „soluţionarea problemelor
omeneşti în lumina revelaţiei” şi „să aplice adevărurile ei eterne la condiţia schimbătoare
a omenirii” (n. 16). În ceea ce priveşte formarea la munca pastorală, Conciliul indică
două aspecte: pastorala sacramentală - destinată credincioşilor, şi îndatorirea „de
a ieşi în întâmpinarea celor care rătăcesc şi care nu cred (n. 19). Pentru a îndeplini
bine aceste îndatoriri, preotul ar trebui să fie instruit cu grijă „pentru a suscita
şi susţine acţiunea apostolică a laicilor” (n. 20).
La sfârşitul documentului
despre pregătirea la preoţie găsim afirmaţia că formarea sacerdotală nu-i priveşte
doar pe seminarişti, ci ea trebuie să fie continuată şi după hirotonirea lor. Şi aici
o sarcină semnificativă revine credincioşilor laici care nu sunt doar formaţi de către
preoţi dar sunt şi ei formatori.