Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: documetnul despre rolul episcopilor

(RV - 1 martie 2011) Ministerul episcopului în viaţa Bisericii: aceasta este tema centrală a documentului „Christus Dominus”, decretul Conciliului privind misiunea pastorală a episcopilor. Documentul a fost promulgat de papa Paul al VI-lea pe 28 octombrie 1965. Părintele iezuit Dariusz Kowalczyk vorbeşte despre acest decret la rubrica săptămânală dedicată redescoperirii şi relecturii documentelor Conciliului încheiat pe 8 decembrie 1965.
• „Fără episcop nu există Biserică” - exclama Sfântul Ignaţiu de Antiohia la începutul secolului al II-lea. Unul din roadele Conciliului Vatican II a fost întărirea roului episcopilor care rânduiţi de Duhul Sfânt „sunt urmaşii apostolilor ca păstori sufleteşti” (n. 2).

Predicarea Evangheliei este una din datoriile principale ale episcopului. Vestirea însă nu este abstractă, ci se referă la tot ceea ce este important pentru viaţa omului. În decretul „Christus Dominus” citim de fapt: „Episcopii să înveţe, aşadar, potrivit învăţăturii Bisericii, de ce preţuire trebuie să se bucure persoana umană, libertatea ei şi însăşi viaţa trupului; familia, unitatea şi stabilitatea ei, procrearea şi educarea copiilor; societatea civilă cu legile şi profesiile ei; munca şi timpul liber, artele şi invenţiile tehnice; sărăcia şi belşugul. În sfârşit, să le arate principiile de rezolvare a problemelor atât de grave privind posesia, sporirea şi dreapta distribuire a bunurilor materiale, pacea şi războiul, convieţuirea frăţească a tuturor popoarelor” (n. 12). Este de dorit ca episcopii tuturor Bisericilor locale să aibă curajul de a cultiva o perspectivă atât de amplă.

Pentru a-şi îndeplini misiunea, episcopii trebuie - subliniază Conciliul - să se bucure „de o deplină şi perfectă libertate şi independenţă de orice autoritate civilă”. Pe de altă parte însă, episcopii ar trebui să-şi armonizeze activitatea lor cu cele ale autorităţilor publice când este vorba de promovarea legii juste.

O altă îndatorire a episcopilor este aceea de a promova relaţii corecte cu preoţii: „să-i considere ca fii şi prieteni şi de aceea să fie dispuşi să-i asculte şi să-i trateze cu încredere şi bunăvoinţă”. Episcopii ar trebui, deci, să aibă timp pentru preoţii lor, pentru a crea acea „singură familie al cărei părinte este episcopul” (n.28).

În sfârşit, Conciliul aminteşte episcopilor valoarea unei colaborări din ce în ce mai strânse dintre ei. Una din formele acestei colaborări este constituită de Conferinţele episcopale. Acestea însă nu sunt asemenea unor guverne, ci mai degrabă ca reuniunile dintre prieteni care exercită în comun ministerul lor pastoral.

Aici serviciul audio: