"Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu": slujirea şi viaţa preoţească
(RV - 22 februarie 2011) La rubrica „Conciliul Vatican II busola Celui de-al Treilea
Mileniu părintele iezuit Dariusz Kowalczyk prezintă azi Decretul „Presbyterorum
Ordinis” despre slujirea şi viaţa preoţească, document
publicat pe 7 decembrie 1965, ceea ce înseamnă cu o zi înainte de încheierea solemnă
a Conciliului de către papa Paul al VI-lea în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri
din 8 decembrie 1965. • Nu există reînnoire în Biserică fără reînnoirea preoţilor.
Această afirmaţie nu este semn de mentalitate clericală ci adevărul înrădăcinat în
structura Bisericii voită de Domnul. Conciliul aminteşte că Cristos însuşi a rânduit
pe unii dintre ucenici „ca slujitori care, în mijlocul comunităţii credincioşilor,
să fie înzestraţi cu puterea sacră a Preoţiei pentru a aduce Jertfa şi a ierta păcatele”
(n. 2). Vaticanul II aminteşte „tuturor măreţia stării preoţeşti” (n.1) dar pe
de altă parte învaţă însă că preoţii nu „cad din cer”, ci sunt luaţi din poporul credincioşilor
şi „trăiesc în mijlocul celorlalţi oameni ca fraţi ai lor” (n. 3). Prin urmare preoţii
trebuie să fie conştienţi de măreţia chemării lor, fără a se celebra pe ei înşişi,
întrucât nu posedă nimic ce nu au primit. Trebuie, de fapt, amintite cuvintele Sfântul
Augustin: „Pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin”. Decretul „Presbyterorum
Ordinis” indică trei îndatorii fundamentale ale preoţilor: să predice cuvântul lui
Dumnezeu, să celebreze sacramentele şi să exercite slujirea carităţii. Preotul trebuie
să-şi aducă aminte că datoria sa „nu este de a învăţa propria înţelepciune (cum ar
voi unii teologi), ci să înveţe cuvântul lui Dumnezeu” (n. 4). Cu toate acestea, atare
învăţătură nu consistă în a repeta în mod automat aceleaşi formule, ci „în a aplica
adevărul peren al Evangheliei la împrejurările concrete ale vieţii” (n. 4). Conciliul
subliniază necesitatea de comuniune în raporturile dintre episcopi, preoţi şi diaconi,
între clerul diecezan şi călugări (NMI, 41). Nu este vorba însă de o solidaritate
în a ascunde problemele care în schimb ar trebui analizate şi rezolvate. Conciliul
arată mai degrabă acea „spiritualitate de comuniune” care permite preoţilor să se
ajute reciproc, contribuind împreună la binele Bisericii.