"Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu": slujirea şi viaţa preoţească

(RV - 22 februarie 2011) La rubrica „Conciliul Vatican II busola Celui de-al Treilea Mileniu părintele iezuit Dariusz Kowalczyk prezintă azi Decretul „Presbyterorum Ordinis” despre slujirea şi viaţa preoţească, document publicat pe 7 decembrie 1965, ceea ce înseamnă cu o zi înainte de încheierea solemnă a Conciliului de către papa Paul al VI-lea în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri din 8 decembrie 1965.
• Nu există reînnoire în Biserică fără reînnoirea preoţilor. Această afirmaţie nu este semn de mentalitate clericală ci adevărul înrădăcinat în structura Bisericii voită de Domnul. Conciliul aminteşte că Cristos însuşi a rânduit pe unii dintre ucenici „ca slujitori care, în mijlocul comunităţii credincioşilor, să fie înzestraţi cu puterea sacră a Preoţiei pentru a aduce Jertfa şi a ierta păcatele” (n. 2).
Vaticanul II aminteşte „tuturor măreţia stării preoţeşti” (n.1) dar pe de altă parte învaţă însă că preoţii nu „cad din cer”, ci sunt luaţi din poporul credincioşilor şi „trăiesc în mijlocul celorlalţi oameni ca fraţi ai lor” (n. 3). Prin urmare preoţii trebuie să fie conştienţi de măreţia chemării lor, fără a se celebra pe ei înşişi, întrucât nu posedă nimic ce nu au primit. Trebuie, de fapt, amintite cuvintele Sfântul Augustin: „Pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin”.
Decretul „Presbyterorum Ordinis” indică trei îndatorii fundamentale ale preoţilor: să predice cuvântul lui Dumnezeu, să celebreze sacramentele şi să exercite slujirea carităţii. Preotul trebuie să-şi aducă aminte că datoria sa „nu este de a învăţa propria înţelepciune (cum ar voi unii teologi), ci să înveţe cuvântul lui Dumnezeu” (n. 4). Cu toate acestea, atare învăţătură nu consistă în a repeta în mod automat aceleaşi formule, ci „în a aplica adevărul peren al Evangheliei la împrejurările concrete ale vieţii” (n. 4).
Conciliul subliniază necesitatea de comuniune în raporturile dintre episcopi, preoţi şi diaconi, între clerul diecezan şi călugări (NMI, 41). Nu este vorba însă de o solidaritate în a ascunde problemele care în schimb ar trebui analizate şi rezolvate. Conciliul arată mai degrabă acea „spiritualitate de comuniune” care permite preoţilor să se ajute reciproc, contribuind împreună la binele Bisericii.

Aici serviciul audio: