"Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu": libertatea religioasă în declaraţia "Dignitatis humanae"

(RV - 15 februarie 2011) Dreptul la libertatea religioasă, apărat în repetate rânduri de Papa şi de Biserică mai ales într-o epocă, precum cea recentă, de noi persecuţii împotriva creştinilor, are, în realitate, o veche rădăcină în Declaraţia „Dignitatis humanae” a Conciliului Vatican II, dedicată acestui aspect. Asupra doctrinei acestui document aprobat în data de 7 decembrie 1965, se opreşte azi părintele iezuit Dariusz Kowalczyk, la rubrica de aprofundare săptămânală dedicată Vaticanului II:
• Din recentul raport al organizaţiei „Ajutor Bisericii care suferă” rezultă că 70% din omenire trăieşte în ţări unde libertatea religioasă este limitată, iar persecuţiile pentru raţiuni de credinţă nu au încetat niciodată. Potrivit raportului, în ultimii ani din 100 de victime ale intoleranţei religioase, 75 sunt creştini. Nu rareori, chiar în epoca noastră, preţul pentru a profesa credinţa în Isus Cristos este acela de a fi aruncaţi în închisoare, torturaţi sau ucişi. Adeseori - cum a spus Benedict al XVI-lea la Londra - mărturisirea credinţei implică şi „a fi indicaţi ca lipsiţi de importanţă, ridiculizaţi, transformaţi în ţintă şi semn de parodie”.

În această situaţie, merită să recitim Declaraţia Conciliului Vatican II despre libertatea religioasă „Dignitatis humanae”, care afirmă că „persoana umană are dreptul la libertatea religioasă” (n. 2). Şi apoi precizează: „acest drept…trebuie să fie recunoscut în organizarea juridică a societăţii încât să devină un drept civil” (n.2). Din păcate, nu toţi oamenii politici vor să promoveze o libertate religioasă reală, şi nu numai declarativă ( n.2).

Libertatea religioasă trebuie văzută în două moduri: ca o „libertate de”, şi o libertate pentru”. Într-adevăr, Conciliul relevă „ca în materie religioasă nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale nici să fie împiedicat, (…) să acţioneze în conformitatea cu ea” (n. 2). Libertatea religioasă nu poate totuşi să fie limitată doar la sfera privată, deoarece „însăşi natura socială a fiinţei umane cere ca el să exprime în exterior actele interne de religie (…) şi să profeseze propria religie în mod comunitar” (n.3).

În dimensiunea sa socială, libertatea religioasă înseamnă, între altele, dreptul de a învăţa şi de a mărturisi public propria credinţă, de a numi proprii slujitori, de a comunica cu autorităţile şi cu comunităţile religioase care trăiesc în alte ţări, de a construi edificii religioase. Astăzi Biserica trebuie să dea răspunsuri la atâtea din acele situaţii unde asemenea drepturi sunt încălcate.

Aici serviciul audio: