PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi: rugăciunea pentru unitatea creştinilor... să răzbată
printre nori
(RV - 17 ianuarie 2011) „Urgenţa dialogului şi a rugăciunii pentru unitatea
creştinilor” este subliniată de PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi în Scrisoarea pastorală
pentru Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor. PS Petru Gherghel, episcop
de Iaşi exprimă totodată mâhnire profundă pentru impasul inexplicabil în relaţiile
ecumenice. Scrie: „Ce păcat că în ultimii doi ani, chiar după Adunarea Ecumenică
de la Sibiu, nori negri s-au ridicat în faţa speranţelor consolidate prin rugăciunile
comune, atât de frumoase din ultimul timp, mai ales cele din timpul vizitei papei
Ioan Paul al II-lea şi apoi cele ale patriarhului Teoctist la Roma. Minunate erau
şi întâlnirile şi rugăciunile care aveau loc în luna ianuarie în diferitele catedrale,
biserici parohiale şi centre bisericeşti din ţară şi din lume. Cu tristeţe trebuie
să spunem că au apus, au încetat. Mare păcat! Mare păcat, care ne-a întors înapoi
în vechea epocă a răcelii şi a înstrăinării. Cum vom putea răspunde în faţa lui Cristos
care şi-a pus speranţa în ucenicii săi pentru care nu încetează să se roage ca toţi
să fie una? Ne este oare permis să-i refuzăm rugăciunea? Aici textul
Scrisorii Pastorale a PS Petru Gherghel:
„Urgenţa
dialogului şi a rugăciunii pentru unitatea creştinilor”
Săptămâna de rugăciune
din luna ianuarie a fost considerată de peste un secol octava căutării unităţii şi
timpul forte de rugăciune pentru realizarea dorinţei şi voinţei lui Cristos, întemeietorul
Bisericii sale, "ca toţi să fie una" (In 17,20). A fost voinţa sa ca pe pământ
să existe o singură Biserica şi o adevărată comuniune în dragoste, exprimată prin
Euharistie, pâinea dătătoare de viaţă şi pâinea unităţii.
Odată cu începutul
unui nou mileniu, mulţi l-au caracterizat ca timpul refacerii unităţii de la început,
când Orientul şi Occidentul erau una în mărturisirea aceleiaşi credinţe.
S-au
desfăşurat pe tot timpul ultimului secol o mulţime de paşi şi iniţiative care să promoveze
şi să susţină procesul de cunoaştere reciprocă şi de apropiere.
S-au stabilit
comisii mixte de dialog pentru analiza punctelor comune, dar şi a deosebirilor. Au
fost elaborate documente de mare importanţă pentru drumul refacerii unităţii, care,
alături de normele stabilite la Conciliul Vatican II şi la Consiliul Ecumenic al Bisericilor,
să fie ghid şi ajutor pentru munca ecumenică. S-au abolit cele două dureroase excomunicări
din anul 1054, printr-un act curajos al papei Paul al VI-lea şi al patriarhului Atenagoras
I la 7 decembrie 1965, gest simbolic care a făcut ca adunarea conciliară să se încheie
cu un document semnificativ, care avea menirea purificării memoriei istorice, a iertării
reciproce şi a angajării solidare în căutarea comuniunii (UR 52).
Au
avut loc trei adunări ecumenice europene organizate de Consiliul Conferinţelor Episcopilor
din Europa (CCEE) şi de Conferinţa Bisericilor din Europa (KEK), cu un vădit interes,
cu zel şi cu adevărate speranţe. Prima a avut loc la Basel (Elveţia), a doua la Graz
(Austria), iar cea de a treia la Sibiu, în centrul ţării noastre, cu prezenţa celor
mai mari personalităţi ale Bisericilor şi comunităţilor bisericeşti din întreaga Europă:
patriarhi, cardinali, episcopi, experţi şi specialişti în domeniul ecumenismului şi
al vieţii spirituale.
Ecoul adunării de la Sibiu persistă şi astăzi în memoria
noastră, îndeosebi apelul papei Benedict al XVI-lea şi al patriarhului Bartolomeu
I al Constantinopolului, aşa încât dialogul adevărului şi întâlnirea sub semnul fraternităţii,
alimentate de ecumenismul spiritual, trebuie să constituie fundamentul şi sufletul
tuturor căutărilor spre unitate.
Nu poate fi ecumenism adevărat dacă nu se
bazează pe convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. Conciliul Vatican II subliniază:
"Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice
pentru unirea creştinilor trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice" (UR
8).
Rugăciunea, aşadar, pentru unitate reprezintă drumul regal spre ecumenism.
Ea le permite creştinilor din Europa şi din întreaga lume să privească cu ochi noi
la Cristos şi la unitatea Bisericii, după cum avea să declare actualul Sfânt Părinte
în apelul său către Adunarea Ecumenică de la Sibiu.
Diferitele iniţiative,
întreprinse împreună, ne dădeau speranţa unui drum consolidat şi hotărât spre refacerea
unităţii. Rugăciunile făcute împreună rămân razele ce anunţă un nou răsărit pe drumul
credinţei în întreaga Europă.
Ce păcat că în ultimii doi ani, chiar după Adunarea
Ecumenică de la Sibiu, nori negri s-au ridicat în faţa speranţelor consolidate prin
rugăciunile comune, atât de frumoase din ultimul timp, mai ales cele din timpul vizitei
papei Ioan Paul al II-lea şi apoi cele ale patriarhului Teoctist la Roma. Minunate
erau şi întâlnirile şi rugăciunile care aveau loc în luna ianuarie în diferitele catedrale,
biserici parohiale şi centre bisericeşti din ţară şi din lume. Cu tristeţe trebuie
să spunem că au apus, au încetat. Mare păcat! Mare păcat, care ne-a întors înapoi
în vechea epocă a răcelii şi a înstrăinării. Cum vom putea răspunde în faţa lui Cristos
care şi-a pus speranţa în ucenicii săi pentru care nu încetează să se roage ca toţi
să fie una? Ne este oare permis să-i refuzăm rugăciunea?
Cardinalul Walter
Kasper, care a avut o intervenţie magistrală asupra ecumenismului la Sibiu, vorbind
despre comoara pe care o avem cu toţii în Isus Cristos, spunea şi ne avertiza că,
deşi avem acest fundament comun, pe însuşi Isus Cristos, trăim mai departe străini
unii de alţii şi în Biserici diferite. Facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii
lui Isus Cristos. Din această cauză nu trebuie să considerăm diferenţele dintre noi
ca fiind definitive şi nici să ne obişnuim cu ele sau să le amplificăm. Ele sunt contrare
voinţei lui Dumnezeu şi astfel sunt expresie a păcatului; sunt eşecul misiunii noastre
istorice, anume că lumina noastră ar trebui să-l mărturisească pe Isus tuturor oamenilor
şi să pledeze pentru unitatea şi pacea între oameni.
Trebuie să ieşim din
această dramă a păcatului. Trebuie să redescoperim valorile mari şi sfinte, comune.
Trebuie să refacem vasul nostru de lut distrus din cauza orgoliilor şi să-l sudăm
cu bucuria convertirii, a rugăciunii comune şi a apropierii, spre o cunoaştere reciprocă,
spre o stimă pe care ne-o oferă Dumnezeu, acel Dumnezeu care ne-a creat pe toţi după
chipul şi imaginea sa şi ne-a răscumpărat prin Fiul său venit între noi.
În
climatul acestei Săptămâni de rugăciune pentru unitate, cu atâtea momente frumoase
şi cu atâtea nostalgii sfinte, îndrept un îndemn spre toţi preoţii, spre toate persoanele
consacrate, spre bunii noştri creştini să nu înceteze să se convertească, să-şi purifice
privirea, spre a-i vedea pe ceilalţi şi a se ruga împreună, aşa cum a făcut însuşi
Cristos, spunând: "Nu numai pentru ei mă rog, ci şi pentru toţi cei care vor crede
în mine prin cuvântul lor. Ca toţi să fie una!" (In 17,20).
Îndrept şi spre
fraţii de bunăvoinţă ortodocşi sau din comunităţile bisericeşti îndemnul la o continuă
apropiere, la o sinceră şi profundă rugăciune, pentru a obţine darul Duhului Sfânt,
darul unităţii. Numai el poate să realizeze adevărata unitate şi adevărata comuniune.
Nu este altă cale de refacere a unităţii decât iubirea şi rugăciunea. Tuturor o chemare
sfântă: Ut omnes unum sint! Un nou an binecuvântat şi plin de roade
spirituale.