Învăţătura Papei despre reluarea activităţii normale după sărbători: viaţa de fiecare zi să fie şcoală de sfinţenie

(RV - 14 ianuarie 2011) A trăi în fiecare zi ca şi cum ar fi o etapă a drumului care duce spre sfinţenie. Ceea ce distinge existenţa marilor oameni, bărbaţi şi femei, ai istoriei creştine este un obiectiv posibil pentru orice persoană de credinţă: Benedict al XVI-lea a repetat aceasta în multe ocazii iar cuvintele sale capătă importanţă deosebită tocmai în aceste zile în care - încheiate sărbătorile Crăciunului - Biserica dar şi societatea se regăsesc în ritmul vieţii normale. Iată câteva spicuiri din reflecţiile papei Benedict al XVI-lea asupra temei.

Marea scenă de pe râul Iordan este din ziua precedentă. Nazarineanul necunoscut care coboară în apă pentru a fi botezat, ezitarea lui Ioan când îl vede, glasul care coboară din cer şi pe care toţi cei prezenţi îl aud, porumbelul care se opreşte deasupra lemnarului galileean: sunt toate fapte extraordinare întâmplate de acum 24 de ore. Ziua următoare este momentul cursului normal. Fiecare se întoarce la munca sa, la viaţa sa, la lucrurile vieţii sale. Şi Evanghelia după Ioan descrie „ziua de după Botez: Isus care trece, Ioan care îl arată la doi dintre ucenicii săi şi aceştia se duc după acel Rabbi. Nu este o scenă memorabilă ca cea de la Iordan, din contra, în comparaţie cu ea este cu totul normală. Cu toate acestea, învaţă ceva preţios pentru acel „după” care vine în viaţa tuturor a doua zi după una specială, sau după o perioadă particulară, după care trebuie să se reia, nu fără un o anumită părere de rău şi o oarecare nostalgie, activităţile dintotdeauna. Şi Biserica, între un „eveniment” liturgic şi altul de mare importanţă spirituală, face la fel cu ceea numeşte „timpul ordinar” sau de peste an. Dar este ceva ordinar doar în aparenţă, deoarece pentru un creştin normalitate nu înseamnă niciodată un lucru banal.

Benedict al XVI-lea a explicat astfel aceasta în urmă cu câţiva ani:
• Cu Duminica trecută, în care am celebrat Botezul Domului, a început timpul ordinar al anului liturgic. Frumuseţea acestui timp stă în faptul că ne invită să trăim viaţa noastră normală ca un itinerar de sfinţenie, şi anume, de credinţă şi de prietenie cu Isus, descoperit în mod continuu şi redescoperit ca Învăţător şi Domn, Calea, Adevărul şi Viaţa omului (Angelus, 15 ianuarie 2006).

Timp ordinar, egal cu timp al sfinţeniei. Cu totul altceva decât perioadă fără sens, goală, plată. Cei doi ucenici care pornesc pe urmele lui Isus descoperă curând că l-au întâlnit - cum vor spune chiar ei - „pe Mesia”, cu tot extraordinarul pe care îl poartă. Dar, relevă Pontiful, începutul raportului lor cu Isus pleacă de la o întrebare, şi ea mai curând firească: „Învăţătorule, unde locuieşti?”. Şi Isus: „Veniţi şi vedeţi”. Ei bine, chiar în această împrejurare ordinară, spune Papa, este ascunsă o învăţătură preţioasă:
• Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să reluăm, la începutul unui nou an, acest drum de credinţă niciodată încheiat. „Învăţătorule, unde locuieşti?”, să spunem şi noi şi el ne răspunde: „Veniţi şi vedeţi!. Pentru cine crede este mereu o neîncetată căutare şi o nouă descoperire, deoarece Cristos este acelaşi ieri, azi şi mereu, dar noi, lumea, istoria, nu suntem niciodată aceiaşi, şi el ne vine înainte pentru a ne da comuniunea şi plinătatea vieţii (Angelus, 15 ianuarie 2006).

Iată cotidianul transformat, în inima celui care are credinţă, în excepţie. Un creştin este atare dacă nu cade victimă plictiselii, rutinei, spunea preotul italian Luigi Monza, beatificat în 2006, când afirma: „Sfinţenia nu consistă în a face lucruri extraordinare dar în a face extraordinar de bine lucrurile ordinare”. Desigur, observa în urmă cu câteva zile Benedict al XVI-lea la prima întâlnire pentru rugăciunea „Angelus” din 2011, nu este mereu uşor să ne întâlnim cu Cristos în fiecare zi. Ceea ce se poate interpune sunt acele probleme care, recunoştea, „nu lipsesc, în Biserică şi în lume, precum şi în viaţa de fiecare zi a familiilor”. „Dar, mulţumim lui Dumnezeu - afirma - speranţa noastră nu ţine cont de pronosticurile improbabile şi nici de previziunile economice, deşi importante”:
• Speranţa noastră este în Dumnezeu, nu în sensul unei religiozităţi generice, sau al unui fatalism înveşmântat cu credinţă. Noi ne încredem în Dumnezeu care în Isus Cristos ne-a revelat în mod complet şi definitiv voinţa sa de a sta cu omul, de a împărtăşi istoria sa, pentru a ne călăuzi pe toţi în Împărăţia sa de iubire şi de viaţă. Şi această marte speranţă însufleţeşte şi uneori corectează speranţele noastre (Angelus, 3 ianuarie 2010).

Ucenicii care îl urmează pe Isus în ziua de după marele eveniment de la Iordan şi devin părtaşi la viaţa sa extraordinară sunt deci imaginea extraordinarei zile de după cum ar trebuie să fie viaţa unuia care îl urmează pe Cristos, dacă - asemenea celor doi ucenici din Evanghelie - încep să-l caute şi îl găsesc:
• „A căuta”, „a găsi”. Putem extrage din pagina evanghelică de azi ceste două verbe şi scoate din ele o indicaţie fundamentală pentru noul an (…) A fi ucenici ai lui Cristos: acest lucru este de-ajuns pentru creştin. Prietenia Învăţătorului asigură sufletului pace profundă şi seninătate chiar în momentele întunecate şi în încercările cel mai grele. Când credinţa întâmpină nopţi obscure, în care nu se mai „simte” şi nu se mai „vede” prezenţa lui Dumnezeu, prietenia lui Isus garantează că în realitate nimic nu va putea vreodată să ne desperată de iubirea sa (Angelus, 15 ianuarie 2006).

Aici serviciul audio: