"Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: raportul dintre credinţă şi cultură

(RV - 11 ianuarie 2011) S-a desfăşurat în urmă cu aproape 50 de ani, fiind inaugurat de papa Ioan al XXIII-lea pe 11 octombrie 1962 şi încheiat de papa Paul al VI-lea pe 8 decembrie 1965. Este vorba de Conciliul Vatican II. De atunci, viaţa Bisericii a cunoscut schimbări profunde. Deşi târziu, documentele cu hotărârile luate de Conciliu au fost traduse şi în limba română şi sunt studiate şi aplicate şi în Biserica noastră locală. Conciliul a produs roade abundente şi continuă să fie obiect de reflecţie. Rubrica săptămânală „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”, propusă de părintele iezuit Dariusz Kowalczyk, profesor de Teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, vrea să ofere o „relectură” a documentelor Conciliului pentru a discerne spiritul autentic al adunării şi textele în care acesta apare mai evident. Este examinat totodată magisteriul pontifical de după Conciliu, menit să asigure aplicarea, în deplină fidelitate, a directivelor Vaticanului II.
Astăzi, a treia parte a constituţiei pastorale „Gaudium et spes”, un document profetic despre Biserica în lumea contemporană care înfruntă între altele şi chestiunea raportului dintre credinţă şi cultură.
• „Este propriu persoanei umane să nu-şi poată atinge adevărata şi deplina realizare decât prin cultură” (GS 53). Din această afirmaţie a constituţiei pastorale „Gaudium et spes” apare clar că Evanghelia ajunge la om mereu prin intermediul culturii. „Evanghelizarea consistă şi într-o întâlnire cu cultura fiecărei epoci”, a subliniat Ioan Paul al II-lea.

Fără cultură credinţa ar rămâne desprinsă de corp, expusă secularizării şi politizării speranţei. De aceea Conciliul a subliniat că oricine promovează comunitatea umană în ordinea culturii, „aduce un ajutor deloc neglijabil, conform planului lui Dumnezeu, şi comunităţii bisericeşti” (GS 44).

Dar şi cultura are nevoie însă de experienţa de credinţă. Fără o deschidere spre divin, de fapt, cultura devine exoterism sau o pseudo-cultură orientată doar spre câştigul material. Conştientă de aceste pericole constituţia „Gaudium et spes” afirmă: „Vestea cea bună a lui Cristos reînnoieşte necontenit viaţa şi cultura omului căzut (…) În felul acesta Biserica (…) stimulează şi îşi aduce contribuţia la cultura umană” (GS 58).

Din păcate, îndată după Conciliu, în mod neaşteptat a izbucnit revoluţia culturii şi moravurilor, definită ca revoluţia din ’68 care a schimbat considerabil cadrul în care se desfăşurase Conciliul Vatican II. Unele aspecte al valului din ’68 au trecut, altele totuşi - precum liberalismul sexual - au intrat să facă parte din mentalitatea dominantă.

Aceste schimbări, şi nici chiar aşa-zisa revoluţie informatică din ultimele decenii, nu fac deloc mai puţin actual mesajul Conciliului asupra împletirii dintre credinţă şi cultură. Din contra, Biserica mai mult ca oricând trebuie să fie prezentă în domeniul culturii, căutând în acelaşi timp aliaţi pentru a contrasta diferitele curente ale anti-culturii.

Aici serviciul audio:

 
Rv/AL