În Cuvântul întrupat Dumnezeu a spus şi a dat oamenilor tot ceea ce avea: consideraţii
omiletice la Duminica a II-a după Crăciun
(RV - 1 ianuarie 2011) E ziua Domnului. Prima duminică din noul an solar sau
civil şi a doua din Timpul liturgic al Crăciunului. Nu este o sărbătoare particulară
ci o duminică ce ne ajută să aprofundăm mai bine taina Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu
şi prin aceasta adevărata natură şi menire a omului dezvăluite de realitatea Cuvântului
care s-a făcut trup şi a locuit între noi.
Bilanţ creştin. Cuvântul
lui Dumnezeu inspiră credincioşilor tărie şi curaj, acum la început de an, când fiecare
nu fără o doză de preocupare, declarată sau poate reţinută, tăinuită lăuntric, se
întreabă cum va fi noul an. Pentru a face puţină ordine înlăuntrul nostru, ne vine
astăzi în ajutor prologul evangheliei lui Ioan care vorbeşte despre Isus, Cuvântul
veşnic al lui Dumnezeu, venit să locuiască între noi. Este un lucru deosebit de salutar,
deoarece primul punct ce nu poate lipsi dintr-un bilanţ creştin, consolidat sau preventiv,
este întrebarea cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu, stăpânul timpului şi al
istoriei. Cum va fi viaţa noastră în noul an? Cuvântul Domnului,
lumină pentru paşii noştri, ne face să înţelegem că va fio istorie binecuvântată
de Dumnezeu: tot ceea ce se va întâmpla, chiar faptele cele mai de neînţeles,
vor purta amprenta iubirii lui Dumnezeu. De fapt, omul care poartă chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, şi mai mult, care poartă întipărit în fiinţa sa numele lui Cristos,
ştie că orice act, orice acţiune din viaţa sa poartă amprenta darului divin, a harului
creşterii în demnitatea de fii ai Tatălui din cer sau cea a harului iertării, atunci
când fapta noastră a fost în mod deliberat contrară voinţei Domnului. Avem un semn
concret care ne ajută să credem că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat: este prezenţa
în mijlocul nostru a unui copil, născut la plinirea timpului din Fecioara Maria şi
care este în acelaşi timp Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, Părintele slavei.
Liturghia
duminicii începe cu un text din cartea Înţelepciunii lui Ben Sirah, adevărat ecou
al nopţii sfinte: „Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale,
Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc” (18,14-15).
A
coborât pentru a ne conduce paşii prin întunericul lumii spre casa Tatălui, acum
când pretutindeni pare să domnească o senzaţie de dezorientare şi de gol lăuntric.
Omul modern, chiar dacă, asemenea lui Prometeu din mitologia greacă, a îndrăznit să
fure focul divin spre a-l da oamenilor, în dorinţa de a-şi forja singur existenţa
personală şi cea de relaţie, nu ştie bine cine este şi încotro merge. Furtul fără
părere de rău şi cutezanţa de a se juca iscoditor la fântâna vieţii continuă să mărească
îndepărtarea de autorul ei. Rămâne nepotolită neliniştea chinuitoare provocată de
ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi nesiguranţa sau falsa siguranţă cu care caută să-şi
aline sfâşierea interioară.
În atare situaţie, lecturile biblice dezvăluie
toată iubirea cu care Dumnezeu a pus în mişcare planul de mântuire. A luat iniţiativa
de a se apropia de oameni; a intrat în istoria umanităţii devenind o forţă concretă
ce nu poate fi ignorată de nimeni care vrea să se împlinească.
Tema lecturilor
acestei duminici este înţelepciunea umană comparată cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Înţelepciunea
este arta de a trăi bine, de a trăi în mod cinstit şi cu folos, încât ajuns la
capătul drumului pământesc, înţeleptul ştie pentru ce a trudit şi nu constată cu dezamăgire:
am trăit degeaba. Omul înţelept aruncă asupra lumii înconjurătoare o privire lucidă
şi lipsită de orice iluzie: cunoaşte bine caracterul efemer, vremelnic al lumii. Educator-născut,
înţeleptul este sensibil la normele de viaţă pentru sine şi pentru alţii: prudenţă,
moderaţie în pasiuni,muncă cinstită şi chibzuită, smerenie, loialitate. Reflex al
celei divine, înţelepciunea umană îşi are izvorul în Dumnezeu. Nu se dobândeşte cu
eforturi ciclopice ci prin descoperire divină. Este un dar al lui Dumnezeu. Este ca
o suflare ce reînnoieşte orice lucru în procesul izbucnirii vieţii pe care Dumnezeu
o împărtăşeşte cu noi. Este ca apa vie ce face să reînverzească pomul slăbit al cunoaşterii
binelui; este ca focul ce reînsufleţeşte inimile împietrite. Înţelepciunea este figura
iubirii lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate. În capitolul
24,1-2.8-12cartea lui Ben Sirah înţelepciunea personificată îşi ţese singură un frumos
elogiu:
“Înţelepciunea se preamăreşte pe sine şi în mijlocul
poporului său îşi arată slava. În adunarea poporului Celui Preaînalt îşi deschide
gura şi înaintea Celui Atotputernic se înalţă pe sine, spunând: “Creatorul a toate
mi-a dat o poruncă şi cel care m-a creat mi-a fixat locuinţa. El mi-a spus: Vino şi
locuieşte printre fiii lui Iacob, primeşte-ţi partea de moştenire în Israel şi prinde
rădăcini printre aleşii mei. El m-a creat înaintea veacurilor, chiar de la început
şi voi dăinui veşnic; am slujit în faţa lui în cortul său sfânt şi astfel m-am stabilit
în Sion, mi-am găsit odihna în cetatea preaiubită şi în Ierusalim îmi exercit puterea.
Am prins rădăcini într-un popor glorios, pe care îl stăpâneşte Domnul ca moştenire
a sa. Eu locuiesc în mijlocul adunării celor sfinţi".
Înţelepciunea
lui Dumnezeu şi-a stabilit locuinţa în mijlocul poporului ales. Dumnezeu ne-a
dat un model de înţelepciune în Cristos Isus, Fiu său, care a luat chip omenesc, s-a
exprimat în cuvinte şi acţiuni umane; şi-a fixat locuinţa în mijlocul oamenilor devenind
pentru toţi far strălucitor pe drumul care duce la Tatăl: lumină ce luminează pe orice
om. Nu o lumină ce orbeşte în momentul impactului, al întâlnirii, ci una care permite
regăsirea drumului şi continuarea lui în deplină siguranţă.
Înţelepciunea divină
întipărită în lumea cosmică rămâne incompletă.Alfabetul creaturilor ca
şi mesajul universului nu este uşor de descifrat. Dacă frumuseţea şi ordinea constatată
cu uimire în natura înconjurătoare vorbesc despre măreţia şi puterea lui Dumnezeu,
cartea Legii Legământului încheiat de Cel Preaînalt cu poporul pe care şi l-a ales,
vorbeşte despre milostivirea şi sfinţenia sa. Dacă splendoarea universului trezeşte
în noi stupoare şi respect sacru, cunoaşterea lucrărilor înfăptuite de Dumnezeu pentru
a-l salva pe alesul său trezeşte încredere şi recunoştinţă: lasă locul unei vieţi
trăite în ascultare faţă de lege.
Dumnezeu s-a manifestat în diferite moduri
şi în repetate rânduri…S-a manifestat în lucrarea creaţiei, s-a manifestat în
cuvântul Legii şi în cele ale profeţilor, deci în istoria lui Israel…Dar nu a fost
de-ajuns. În cele din urmă s-a manifestat în Isus din Nazaret, în care „Cuvântul
s-a făcut trup şi a locuit între noi”. S-a manifestat mai întâi în lucrurile create,
apoi în evenimentele istoriei lui Israel, iar în cele din urmă s-a revelat în fiinţa
personală a lui Isus. Este momentul culminant al manifestării lui Dumnezeu: libertatea
iubirii, gratuitatea darului divin se manifestă într-o persoană concretă care iubeşte,
iartă, ia asupra sa necazurile şi povara altora, îşi dă de bună voie viaţa pentru
cei pe care îi iubeşte ca fraţi.
Evanghelia duminicii, cum s-a spus, propune
prologul adică începutul, Evangheliei după Ioan în toată solemnitatea sa teologică.
Afirmaţia centrală „Cuvântul s-a făcut trup” ar putea trezi o anumită perplexitate.
Cum e posibil ca un cuvânt, o realitate atât de puţin palpabilă, să devină trup sensibil
ce se poate pipăi? Dumnezeu părăseşte oarecum limbajul cuvântului pentru a se exprima
într-un prunc înfăşat în scutece, iar apoi condamnat la moarte, „tăcut ca un miel”
la înjunghiere, întins pe lemnul crucii. Este momentul culminant al revelaţiei lui
Dumnezeu care se exprimă în tăcere, în slăbiciunea firii omeneşti. De acum această
tăcere devine grăitoare: dovada cea mai elocventă că Dumnezeu nu a tăcut. Cuvântul
său nu înseamnă „vorbe” sau „discurs”, ci trup omenesc. În Cuvântul făcut trup
Dumnezeu s-a exprimat, a spus oamenilor tot ceea ce avea de spus: a
făcut-o în unicul său Fiu; deci, nu are altul de rezervă.
La început era
Cuvântul…Cuvântul era la Dumnezeu. Şi Cuvântul era Dumnezeu…Şi Cuvântul s-a făcut
trup. Înmulţirea cuvintelor nu putea să devină mai grăitoare decât cuvântul dat,
dăruit, arătat la împlinirea timpurilor. Trăind nostalgia după Dumnezeu, omul, de-a
lungul istoriei a spus atâtea cuvinte, biblioteci întregi, despre Creatorul său. Acestea
în loc să-l apropie, l-au lăsat acolo unde era, departe, deoarece nu-i comunicau o
experienţă. Căci „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care
este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut”.
Cel prin care toate au fost
create şi fără de care nimic nu s-a făcut, Cuvântul unic al Tatălui s-a făcut om
pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Nu a lucrat prin intermediari,
ci direct, implicându-se personal. Şi aici stă puterea de convingere: altminteri ne-am
îndoi de iubirea sa căci ştim bine între oameni cât de greu bogatul crede săracului,
cât de greu stăpânul îl înţelege pe servitor.
De obicei oamenii intervin prin
alte persoane, pentru a păstra distanţa bine calculată din egoism. De aceea nu-i pot
ajuta efectiv pe semenii lor chiar când ar dori acest lucru. Cine nu împarte viaţa
cu săracul, mizeria cu cel sărman, nu poate pretinde că îi vine în ajutor, de la orice
tribună sau din orice oficiu ar proclama că o face. Fără o solidaritate efectivă,
orice efort ar fi compromis chiar de la plecare.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a
făcut trup şi a locuit între noi, în toate asemenea nouă afară de păcat. Şi noi
am văzut slava lui căci din plinătatea lui am primit har peste har. De atunci
credinţa şi iubirea creştină autentică înseamnă solidaritate. De atunci mântuirea
definitivă urmează calea deschisă de Isus, singurul Mântuitor al omului. Cu versul
la evanghelia zilei îi strigăm „Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor; mărire
ţie, Cristoase, crezut în lume” (cf 1Tim 3,16). Duminică plăcută,
iubiţi ascultători. (Radio Vatican, A.Lucaci, 2/3 ianuarie
1993, revizuire la 3 inauarie 2009, repropusă pe 1 inauarie 2011)