Papa la audienţa generală: moartea nu este ultimul cuvânt al vieţii. Cateheza Pontifului
dedicată Sfintei Veronica Giuliani, o mistică din secolul al XVII-lea
(RV - 15 decembrie 2010) Încălzirea inimii cu ajutorul Euharistiei, în certitudinea
că moartea nu este „ultimul cuvânt” asupra existenţei omeneşti: la audienţa
generală de miercuri desfăşurată în Aula Paul al VI-lea din Vatican, Benedict
al XVI-lea a repropus Bisericii contemporane secretul Sfintei Veronica Giuliani. Papa
a vorbit pe larg despre intensa viaţă spirituală a acestei importante mistice din
secolul al 17-lea, de la naşterea căreia se împlinesc pe 27 decembrie 350 de ani.
De altfel, la sfârşitul audienţei, Pontiful a adresat un salut special credincioşilor
din dieceza italiană Città di Castello, însoţiţi de episcopul lor mons. Domenico Cancian,
care se pregătesc tocmai să înceapă celebrările comemorative pentru 3 secole şi jumătate
de la naşterea ilustrei lor concetăţene Sfânta Veronica Giuliani.
A arde de
iubirea lui Cristos, cu toată intensitatea pe care fibrele umane o permit, până la
punctul de a reuşi „să-l vadă” şi într-un anume mod să deschidă o fereastră în vălul
Paradisului. Pentru Veronica Giuliani aceasta a fost o ţintă reală a sufletului ei.
Inima sa - îndrăgostită de Isus din adolescenţă şi până la moartea, pe care a primit-o
în 1727 după 50 de ani trăiţi în mănăstirea călugăriţelor Clarise din Città di Castello
în regiunea Umbria - a fost locul, a povestit Pontiful, în care se împletesc „mari
suferinţe şi unele experienţe mistice legate de Patima lui Isus”.
Din Jurnalul
său de 22 mii de pagini, manuscrise fără ştersături şi nici corectări, aproape ca
şi cum un flux interior al sufletului s-ar fi imprimat pe hârtie, apare - a explicat
Benedict al XVI-lea - rădăcina „unei spiritualităţi puternic cristologice-spnsale”: •
Este experienţa de a fi iubită de Cristos, Mire fidel şi sincer, şi cărei vrea să-i
corespundă cu o iubire din ce în ce mai implicată şi pasionată. În ea totul
este interpretat în sensul iubirii, şi aceasta îi dă o profundă seninătate.
Orice lucru e trăit în unire cu Cristos, din iubirea sa, şi cu bucuria de a-i putea
dovedi toată iubirea de care este capabilă o creatură.
Imaginea
lui Isus cu care Veronica „este profund unită” este aceea în care îl vede „în actul
de a se oferi Tatălui” pentru mântuirea Bisericii şi a omenirii. Ea, a spus Papa,
caută să-l imite, „se roagă, suferă, caută ’sfânta sărăcie’ ca ’expropriere’, pierdere
de sine, tocmai pentru a fi asemenea lui Cristos”: • Inima sa se dilată
la toate ’nevoile Sfintei Biserici’, trăind cu nelinişte dorinţa mântuirii
’întregului univers’, a întregii lumi (…) Animată de o dragoste fierbinte,
acordă surorilor mănăstirii atenţie, înţelegere, iertare;
oferă rugăciunile, şi jertfele sale pentru Papa, pentru episcopul
său, pentru preoţi şi pentru toate persoanele care aveau nevoie,
inclusiv sufletele din purgator (…) Sfânta noastră concepe această misiune
ca un „a sta în mijloc” între oameni şi Dumnezeu, între cei păcătoşi
şi Cristos Răstignit.
Într-un crescendo de elevaţie mistică, Sfânta Veronica
Giuliani retrăieşte chiar în percepţia simţurilor experienţa Răstignirii şi a stigmatelor.
Cu toate acestea, a observat Pontiful, această elevaţie extraordinară nu se traduce
în egoism spiritual: • În raport cu predica vremii, centrată nu rareori
asupra faptului „de a-şi salva sufletul” în termeni individualişti,
Veronica arată un puternic simţ solidar, de comuniune cu toţi fraţii şi surorile în
drum spre Cer, şi trăieşte, se roagă, suferă pentru toţi.
Impresionează,
a continuat Benedict al XVI-lea, deplina adeziune a viziunilor la Sfânta Scriptură,
unde „intensitatea ne comună” a experienţei Sfintei „conduce la o lectură mai profundă”
a textului sacru. Astfel, când Veronica Giuliani se opreşte asupra unui pasaj din
Sfântul Paul, este ca şi cum cuvintele Apostolului ar trăi prin persoana sa, ajungând
să afirme: • Nimic nu va putea să mă separe de voinţa lui
Dumnezeu, nici strâmtorări, nici necazuri, nici chinuri, nici dispreţuri, nici
ispite, nici creaturi, nici demoni, nici întunecimi, şi nici chiar moartea,
deoarece, în viaţă şi în moarte, vreau totul, şi în totul voinţa lui Dumnezeu. Astfel
suntem şi în certitudinea că moartea nu este ultimul cuvânt, suntem
fixaţi în voinţa lui Dumnezeu şi aşa, în mod real, în viaţa pentru totdeauna.
În
definitiv, a conclus Papa, mistica din secolul al XVII-lea „ne invită la a face să
crească în viaţa noastră creştinească, uniunea cu Domnul, abandonându-ne voinţei sale
cu încredere completă şi totală, şi uniunea cu Biserica, Mireasa lui Cristos: •
Ne invită să ne nutrim zilnic cu Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne încălzi inima şi
orienta viaţa. Ultimele cuvinte ale Sfintei pot fi considerate sinteza pasionatei
sale experienţe mistice: „Am găsit Iubirea, Iubirea s-a lăsat
văzută!”.
La începutul audienţei, Benedict al XVI-lea explicase
abandonarea temporară a epocii medievale, de multă vreme obiect al catehezelor sale,
pentru prezentarea unei figuri din secolul al 17-lea. Motivul derivă din apropiatul
jubileu pe care dieceza Città di Castello se pregăteşte să-l celebreze pentru Veronica
Giuliani, născută în urmă cu 350 de ani, la 27 decembrie 1660. Din acest motiv, Pontiful,
cum s-a spus deja, l-a sfârşitul audienţei a salutat credincioşii acestei dieceze
prezenţi cu păstorul lor, mons. Domenico Cancian, la audienţa generală.
Un
salut special şi participanţilor la Congresul internaţional pentru pastorala lucrătorilor
din circuri şi târguri în curs de desfăşurare în Vatican: un salut răsplătit imediat
prin executarea unui număr de echilibristă de către patru acrobaţi urmărit de Pontif
cu atenţie şi aplaudat de toţi cei prezenţi.
Ca de obicei, la terminarea audienţei
generale s-a cântat rugăciunea Tatăl nostru în limba latină, intonată de Pontif şi
continuată împreună cu credincioşii, aceştia putând urmări textul scris pe verso biletelor
de intrare. În final Papa a invocat binecuvântarea apostolică, extinzând-o la toţi
cei care pe calea undelor o primesc în spirit de credinţă.