La ciclul „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”, astăzi reflecţia „La ce ne gândim când spunem Biserică?”

(RV - 14 decembrie 2010) S-au scurs aproape 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, inaugurat de papa Ioan al XXIII-lea pe 11 octombrie 1962 şi exact 45 de ani de la încheierea sa de către papa Paul al VI-lea pe 8 decembrie 1965. De atunci, viaţa Bisericii a cunoscut schimbări profunde; hotărârile luate de Conciliu au produs roade abundente şi continuă să fie obiect de reflecţie. Rubrica săptămânală „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”, propusă de părintele iezuit Dariusz Kowalczyk, profesor de Teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, vrea să ofere o „relectură” a documentelor Conciliului pentru a discerne spiritul autentic al adunării şi textele în care acesta apare mai evident. Este examinat totodată magisteriul pontifical de după Conciliu, menit să asigure aplicarea, în deplină fidelitate, a directivelor Vaticanului II.

Astăzi, a şasea reflecţie, în prim plan tema Bisericii:
• Adeseori se aude spunându-se: Biserica a făcut asta, Biserica nu a făcut asta, Biserica ar trebui să facă aceasta. Dar la ce ne gândim când spunem „Biserică”? Pentru a răspunde la această întrebare nu putem să nu ne referim la constituţia dogmatică despre Biserică intitulată „Lumen gentium” a Conciliului Vatican II.

Greutatea în a vorbi astăzi despre Biserică stă în faptul că adeseori discută despre ea cei care nu o cunosc din interior. În consecinţă aceştia exprimă mai degrabă propriile sentimente dezordonate, şi nu acea realitate care face în aşa fel încât oamenii, bărbaţi şi femei vor să constituie corpul pe care noi îl numim „Biserică”.

În timpul Conciliului se auzea întrebarea: „Biserică, ce spui despre tine însăţi?” Drept răspuns, Biserica - prin intermediul Conciliului - se auto-prezintă ca Popor al lui Dumnezeu, Trup al lui Cristos şi Templu al Duhului Sfânt. Deci, noi suntem Biserica nu pentru că ne place să stăm într-o asociaţie internaţională având capul ei la Roma, ci pentru că Preasfânta Treime vrea să aibă comunitatea concretă bazată pe trei elemente: al cuvântului, al sacramentelor, al faptelor de caritate. Şi oricine vrea să vorbească despre Biserică, nu poate face abstracţie de această auto-înţelegere, de înţelegerea de sine pe care însăşi Biserica o are, chiar dacă - întrucât nu crede - nu o împărtăşeşte.

Benedict al XVI-lea în ultima sa carte afirmă că Biserica nu este „un grup de interese” iar sarcina sa nu este aceea de „a crea un produs sau de a avea succes în vânzări”, ci „de a menţine într-un raport profund cu Dumnezeu însuşi (…) o comunitate de oameni liberi care traversează naţiuni şi culturi”.

Prin urmare, atunci când spunem „Biserică” nu ar trebui să ne gândim doar la papa şi la preoţi. Conciliul a recuperat conştiinţa că tot poporul lui Dumnezeu este chemat să fie profetic, preoţesc şi regesc, toţi sunt chemaţi la sfinţenie. Aşadar, înainte de a spune ceva despre Biserică să ne punem întrebarea: Această Biserică este mai bună sau mai rea din cauza modului nostru, din cauza modului meu de a fi?
 
Aici serviciul audio: