Ciclul „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: o reflecţie asupra documentului despre Revelaţia divină

(RV - 7 decembrie 2010) Nu un efort omenesc pentru înţelegerea misterului divin, dar o „comunicare” a acestui mister făcută omului direct de Dumnezeu. Religia creştină se întemeiază pe aceasta, pe ideea-pivot a „Revelaţiei”. Conciliul Vatican II, de la încheierea căruia se împlinesc, miercuri 8 decembrie, 45 de ani, a reafirmat aceasta în mod solemn pe 18 noiembrie 1965, când Paul al VI-lea a promulgat constituţia dogmatică Dei Verbum (DV) despre Revelaţia divină. Asupra acestui document foarte important se opreşte părintele iezuit Dariusz Kowalczyk în a cincia reflecţie din ciclul intitulat „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: „Care este trăsătura specifică a creştinismului care îl face foarte diferit de celelalte religii? Termenul-pivot pentru a răspunde la această întrebare este „Revelaţia”. Nu este deci surprinzător faptul că pentru mulţi unul din documentele cele mai importante ale Conciliului Vatican II este constituţia despre Revelaţia divină Dei Verbum care şi-a găsit continuarea sa recentă în exortaţia post-sinodală Verbum Domini a papei Benedict al XVI-lea. Într-adevăr, credinţa creştină nu este o religie născută din efortul uman de a-l descoperi pe Dumnezeu. Ea este răspuns la acţiunea lui Dumnezeu care a binevoit să se reveleze în mod liber oamenilor.

Spune Conciliul: „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale (Cf Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl, în Duhul Sfânt, şi se fac părtaşi de firea dumnezeiască (Cf Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (Cf Col 1,15; 1Tim 1,17) în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (Cf Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (Cf Bar 3,38) pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el” (DV 2).

Aşadar, Revelaţia nu este doar un ansamblu de adevăruri de credinţă conţinute în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie. Mai mult, nu există o listă a dogmelor care ar putea pretinde să cuprindă toată credinţa creştină. În centrul Revelaţiei stă întâlnirea cu Persoana, cu Isus Cristos.

De aceea, orice reformă a Bisericii şi în Biserică trebuie să înceapă de la experienţa vie a lui Isus care ne-a venit şi ne vine în întâmpinare. Atâtea noi mişcări catolice îi au începutul în această redescoperire. Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică La începutul noului mileniu care constituie un „testament” al Papei pentru Biserica din secolul al XXI-lea, afirmă: „Nu, nu o formulă ne va salva, ci o Persoană, şi certitudinea pe care ea ne-o dă: Eu sunt cu voi! Nu este vorba, deci, de a inventa un „nou program”. Programul există deja… El se axează, în ultima analiză, pe Cristos însuşi”.

Actualizarea adusă de Conciliu, „aggiornamento”, consistă în a căuta un răspuns just la acest „Eu sunt cu voi”. Însă - cum aminteşte Conciliul - răspunsul nu se poate găsi fără citirea Bibliei: „Necunoaşterea Scripturilor, de fapt, este necunoaşterea lui Cristos” (DV 25).

Aici serviciul audio: