„Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: recuperarea adevăratului spirit liturgic

(RV - 30 noiembrie 2010) S-au scurs aproape 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, inaugurat de papa Ioan al XXIII-lea pe 11 octombrie 1962 şi încheiat de papa Paul al VI-lea pe 8 decembrie 1965. De atunci, viaţa Bisericii a cunoscut schimbări profunde; hotărârile luate de Conciliu au produs roade abundente şi continuă să fie obiect de reflecţie. Rubrica săptămânală „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”, propusă de părintele iezuit Dariusz Kowalczyk, profesor de Teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, vrea să ofere o „relectură” a documentelor Conciliului pentru a discerne spiritul autentic al adunării şi textele în care acesta apare mai evident. Este examinat totodată magisteriul pontifical de după Conciliu, menit să asigure aplicarea, în deplină fidelitate, a directivelor Vaticanului II. Astăzi, despre recuperarea adevăratului spiritul liturgic:
• În constituţia conciliară asupra liturgiei au fost formulate normele generale pentru orânduirea liturgică dintre care prima afirmă: „Orânduirea liturgiei sacre depinde numai de autoritatea Bisericii….De aceea, absolut nimeni altul, fie şi preot, nu poate, din iniţiativă proprie, să adauge, să scoată sau să schimbe ceva în liturgie” (SC 22). Deci, Conciliul - deşi deschizând spre posibilitatea unei anumite creativităţi liturgice - era foarte departe de a concepe liturgia ca o lucrare a omului. Într-adevăr, rămâne vie afirmaţia lui Pius al XI-lea: „Liturgia nu este învăţătura unuia sau altuia”.
Raportul dintre credinţă şi liturgie este exprimat de străvechea formulă „lex orandi - lex credendi”: acţiunea liturgică presupune credinţa participanţilor în timp ce . modul just de a se ruga izvorăşte din modul corect de a crede. Prin urmare, când Joseph Ratzinger spune că trebuie să se pună stavilă „tendinţei de a mortifica liturgia prin invenţii personale”, aceasta ne sugerează, între altele, că el întrevede pericolul de a trece de la o celebrare fantezistă la un mod neconform de a crede.

Problema nu e nouă. La începutul secolului al V-lea papa Inocenţiu I a redactat o scrisoare în care deplângea: „Fiecare consideră oportun să urmeze nu ceea ce a fost transmis, dar ceea ce îi place mai mult şi aceasta duce la scandal în rândul poporului”. Cu toate acesta şi astăzi, unii consideră că liturgia este toată de improvizat deoarece totul trebuie să se nască în mod spontan. Dar nu este aşa. În acelaşi timp nu este adevărat că totul a fost deja făcut, o dată pentru totdeauna.

Interpretarea experţilor în rubrici care impune de a repeta doar ceea ce a fost prescris neagă dimensiunea istorică a Bisericii reevaluată de Conciliul Vatican II.

Sperăm ca Duhul care ne călăuzeşte la adevărul întreg, să ne dea înţelepciunea de a urma calea justă între cele două extreme: „totul este făcut” şi „totul rămâne încă de făcut”.

Aici serviciul audio: