Papa la rugăciunea „Angelus” în prima duminică din Advent vorbeşte despre aşteptare, timp de vie speranţă, şi despre valoarea vieţii pe cale de a se naşte

(RV - 28 noiembrie 2010) „Fiecare dintre noi, mai ales în acest timp care ne pregăteşte la sărbătoarea Crăciunului, se poate întreba: eu, ce aştept?”. „S-ar putea spune că omul este viu atât timp cât aşteaptă, până când în inima sa este vie speranţa. Aşteptarea, faptul de a aştepta, este o dimensiune ce străbate întreaga noastră existenţă personală, familială şi socială”. „Statura” noastră morală şi spirituală se poate măsura după ceea ce aşteptăm şi persoana sau lucru în care sperăm.

Este pe scurt, ceea ce a spus papa Benedict al XVI-lea în alocuţiunea de duminică, prima din timpul liturgic al Adventului, rostită la întâlnirea cu credincioşii, romani şi pelerini, care, în pofida vremii ploioase, s-au reunit în număr mare în Piaţa Sfântul Petru pentru recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului”. În final, papa Benedict al XVI-lea s-a referit la noul drum de credinţă început sâmbătă seară prin celebrarea în Bazilica Sfântul Petru a orei vesperale şi a veghii de rugăciune pentru viaţa pe calea de a se naşte.

Propunem în întregime textul alocuţiunii Sfântului Părinte:
• Iubiţi fraţi şi surori, astăzi, prima duminică din Advent, Biserica începe un nou An liturgic, un nou drum de credinţă care, pe de o parte, comemorează evenimentul lui Isus Cristos iar, pe de alta, se deschide spre împlinirea sa finală. Şi chiar din această dublă perspectivă se alimentează Timpul Adventului, privind fie la prima venire a Fiului lui Dumnezeu, când s-a născut din Fecioara Maria, fie la întoarcerea sa glorioasă, când va veni „să judece pe cei vii şi pe cei morţi”, cum spunem în Crez. Asupra acestei teme sugestive „a aşteptării” aş vrea acum să mă opresc pe scurt, pentru că este vorba despre un aspect profund uman, în care credinţa devine, pentru a spune aşa, un tot cu trupul nostru şi cu inima noastră.

• Aşteptarea, faptul de a aştepta este o dimensiune care străbate întreaga noastră existenţă personală şi socială. Aşteptarea este prezentă în mii de situaţii, de la cele mai mici şi banale până la cele mai importante, care ne implică total şi în profunzime. Ne gândim, între acestea, la aşteptarea unui copil din partea a doi soţi; la cea a unei rude sau a unui prieten care vine de departe să ne viziteze; ne gândim, pentru un tânăr, la aşteptarea rezultatului unui examen decisiv, sau a unui colocviu de muncă; în relaţiile afective, la aşteptarea întâlnirii cu persoana iubită, a răspunsului la o scrisoare, sau la primirea unei iertări…S-ar putea spune că omul este viu câtă vreme aşteaptă, până când în inima sa este vie speranţa. Şi după aşteptările sale omul se recunoaşte: „statura” noastră morală şi spirituală se poate măsura după ceea ce aşteptăm, după ceea ce sperăm.

• Fiecare dintre noi, deci, în special în acest Timp care ne pregăteşte la Crăciun, se poate întreba: eu, ce aştept? Spre care lucru, în acest moment al vieţii, îmi este înclinată inima? Şi aceeaşi întrebare se poate face la nivel de familie, de comunitate, de naţiune. Ce aşteptăm, împreună? Ce uneşte aspiraţiile noastre, ce face ca ele să fie una? În timpul premergător naşterii lui Isus, era foarte puternică în Israel aşteptarea lui Mesia, adică a unui Consacrat, descendent al regelui David, care ar fi eliberat, în sfârşit, poporul de orice sclavie morală şi politică şi instaurat Împărăţia lui Dumnezeu.

• Dar nimeni nu şi-ar fi imaginat vreodată că Mesia s-ar fi putut naşte dintr-o umilă copilă cum era Maria, făgăduită de soţie lui Iosif cel drept. Nici chiar ea nu s-ar fi gândit vreodată la aceasta, deşi în inima sa aşteptarea Mântuitorului era atât de mare, credinţa şi speranţa sa atât de fierbinţi, încât el a putut găsi în ea o mamă vrednică. În rest, Dumnezeu însuşi o pregătise, înaintea veacurilor.

• Există o corespondenţă tainică între aşteptarea lui Dumnezeu şi cea a Mariei, creatura „plină de har”, total transparentă faţă de planul de iubire al Celui Preaînalt.

Să învăţăm de la ea, Femeia Adventului, să trăim gesturile zilnice cu un spirit nou, cu sentimentul unei aşteptări profunde, pe care numai venirea Domnului o poate împlini.

După rugăciunea mariană, au urmat saluturile în diferite limbi: în multe, Papa a revenit referindu-se la valoarea vieţii pe cale de a se naşte. Benedict al XVI-lea aminteşte că „am început Adventul sâmbătă seară cu celebrarea Orei canonice vesperale şi a veghii de rugăciune pentru viaţa pe cale de a se naşte”. În timpul de pregătire la sărbătoarea Naşterii Domnului, în special, amintind iubirea cu care Maria a aşteptat naşterea Copilului Divin, Papa îndeamnă: „să perseverăm în rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu pentru darul vieţii, cerându-i ocrotirea asupra fiecărei existenţe omeneşti”.

Iată, stimaţi ascultători, şi binecuvântarea apostolică invocată de Papa la întâlnirea cu credincioşii, duminică 28 noiembrie, pentru rugăciunea Îngerul Domnului, binecuvântare pe care o extinde pe această cale la toţi cei dispuşi lăuntric să o primească în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio:

rv/al