Papa la rugăciunea „Angelus” în prima duminică din Advent vorbeşte despre aşteptare,
timp de vie speranţă, şi despre valoarea vieţii pe cale de a se naşte
(RV - 28 noiembrie 2010) „Fiecare dintre noi, mai ales în acest timp care ne
pregăteşte la sărbătoarea Crăciunului, se poate întreba: eu, ce aştept?”. „S-ar
putea spune că omul este viu atât timp cât aşteaptă, până când în inima sa este vie
speranţa. Aşteptarea, faptul de a aştepta, este o dimensiune ce străbate întreaga
noastră existenţă personală, familială şi socială”. „Statura” noastră morală şi spirituală
se poate măsura după ceea ce aşteptăm şi persoana sau lucru în care sperăm.
Este
pe scurt, ceea ce a spus papa Benedict al XVI-lea în alocuţiunea de duminică, prima
din timpul liturgic al Adventului, rostită la întâlnirea cu credincioşii, romani şi
pelerini, care, în pofida vremii ploioase, s-au reunit în număr mare în Piaţa Sfântul
Petru pentru recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului”. În final, papa Benedict al XVI-lea
s-a referit la noul drum de credinţă început sâmbătă seară prin celebrarea în Bazilica
Sfântul Petru a orei vesperale şi a veghii de rugăciune pentru viaţa pe calea de a
se naşte.
Propunem în întregime textul alocuţiunii Sfântului Părinte: •
Iubiţi fraţi şi surori, astăzi, prima duminică din Advent, Biserica începe un nou
An liturgic, un nou drum de credinţă care, pe de o parte, comemorează evenimentul
lui Isus Cristos iar, pe de alta, se deschide spre împlinirea sa finală. Şi chiar
din această dublă perspectivă se alimentează Timpul Adventului, privind fie la prima
venire a Fiului lui Dumnezeu, când s-a născut din Fecioara Maria, fie la întoarcerea
sa glorioasă, când va veni „să judece pe cei vii şi pe cei morţi”, cum spunem în Crez.
Asupra acestei teme sugestive „a aşteptării” aş vrea acum să mă opresc pe scurt, pentru
că este vorba despre un aspect profund uman, în care credinţa devine, pentru a spune
aşa, un tot cu trupul nostru şi cu inima noastră.
• Aşteptarea, faptul
de a aştepta este o dimensiune care străbate întreaga noastră existenţă personală
şi socială. Aşteptarea este prezentă în mii de situaţii, de la cele mai mici şi
banale până la cele mai importante, care ne implică total şi în profunzime. Ne gândim,
între acestea, la aşteptarea unui copil din partea a doi soţi; la cea a unei rude
sau a unui prieten care vine de departe să ne viziteze; ne gândim, pentru un tânăr,
la aşteptarea rezultatului unui examen decisiv, sau a unui colocviu de muncă; în relaţiile
afective, la aşteptarea întâlnirii cu persoana iubită, a răspunsului la o scrisoare,
sau la primirea unei iertări…S-ar putea spune că omul este viu câtă vreme aşteaptă,
până când în inima sa este vie speranţa. Şi după aşteptările sale omul se recunoaşte:
„statura” noastră morală şi spirituală se poate măsura după ceea ce aşteptăm, după
ceea ce sperăm.
• Fiecare dintre noi, deci, în special în acest Timp
care ne pregăteşte la Crăciun, se poate întreba: eu, ce aştept? Spre care
lucru, în acest moment al vieţii, îmi este înclinată inima?
Şi aceeaşi întrebare se poate face la nivel de familie, de comunitate, de naţiune.
Ce aşteptăm, împreună? Ce uneşte aspiraţiile noastre, ce face ca ele să fie una? În
timpul premergător naşterii lui Isus, era foarte puternică în Israel aşteptarea lui
Mesia, adică a unui Consacrat, descendent al regelui David, care ar fi eliberat, în
sfârşit, poporul de orice sclavie morală şi politică şi instaurat Împărăţia lui Dumnezeu.
•
Dar nimeni nu şi-ar fi imaginat vreodată că Mesia s-ar fi putut
naşte dintr-o umilă copilă cum era Maria, făgăduită de soţie lui Iosif cel drept.
Nici chiar ea nu s-ar fi gândit vreodată la aceasta, deşi în inima sa aşteptarea Mântuitorului
era atât de mare, credinţa şi speranţa sa atât de fierbinţi, încât el a putut găsi
în ea o mamă vrednică. În rest, Dumnezeu însuşi o pregătise, înaintea veacurilor.
•
Există o corespondenţă tainică între aşteptarea lui Dumnezeu şi cea a
Mariei, creatura „plină de har”, total transparentă faţă de planul
de iubire al Celui Preaînalt.
Să învăţăm de la ea, Femeia Adventului, să
trăim gesturile zilnice cu un spirit nou, cu sentimentul unei aşteptări profunde,
pe care numai venirea Domnului o poate împlini.
După rugăciunea mariană, au
urmat saluturile în diferite limbi: în multe, Papa a revenit referindu-se la valoarea
vieţii pe cale de a se naşte. Benedict al XVI-lea aminteşte că „am început Adventul
sâmbătă seară cu celebrarea Orei canonice vesperale şi a veghii de rugăciune pentru
viaţa pe cale de a se naşte”. În timpul de pregătire la sărbătoarea Naşterii Domnului,
în special, amintind iubirea cu care Maria a aşteptat naşterea Copilului Divin, Papa
îndeamnă: „să perseverăm în rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu pentru darul vieţii,
cerându-i ocrotirea asupra fiecărei existenţe omeneşti”.
Iată, stimaţi ascultători,
şi binecuvântarea apostolică invocată de Papa la întâlnirea cu credincioşii, duminică
28 noiembrie, pentru rugăciunea Îngerul Domnului, binecuvântare pe care o extinde
pe această cale la toţi cei dispuşi lăuntric să o primească în spirit de credinţă.