Benedict al XVI-lea, celebrarea vesperală la începutul Adventului şi Veghea de rugăciune pentru viaţa pe cale de a se naşte: predica Pontifului (text integral)

(RV - 27 noiembrie 2010) Benedict al XVI-lea a condus sâmbătă seară în Bazilica Sfântul Petru celebrarea Primelor Vespere la Prima Duminică din Advent. Acest obicei, introdus de Pontif pentru a marca începutul unui nou An liturgic, este însoţit anul acesta de Veghea de Rugăciune pentru Viaţa pe cale de a se naşte, promovată de Consiliul Pontifical pentru Familie şi celebrată în această zi în toată Biserica Catolică. Veghea marchează totodată încheierea Congresului internaţional pe care dicasterul l-a organizat în aceste zile la Roma pe tema familiei ca subiect activ de pastorală şi de vestire misionară.

Într-adevăr, cu timpul Adventului, începe un nou ciclu anual în care Biserica celebrează întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare până la Rusalii şi la aşteptarea revenirii Domnului.

Decorul floreal din biserici, deşi prezent, se distinge printr-o anumită sobrietate, aşa încât se notează aspectul specific liturgic şi spiritual al Adventului, ca timp de aşteptare a Domnului care vine, în semnul bucuriei dar şi al pocăinţei şi vigilenţei. Se ia în considerare, în acest sens, refrenul cântat la invocaţiile de mijlocire: „Vino, Doamne, şi nu întârzia”. Împlinirea aşteptării şi plinătatea bucuriei se manifestă în Noaptea Sfântă a Crăciunului la cântecul „Gloria - Mărire”. În acelaşi sens trebuie să fie înţeleasă şi culoarea violet a veşmintelor liturgice care ne însoţeşte pe tot parcursul Adventului, începând chiar de la această celebrare vesperală.

Înainte de celebrarea Vesperelor, a fost prevăzut un timp de reflecţie şi de rugăciune, structurat în cinci momente: s-a alternat lectura unor texte ale magisteriului pe tema vieţii, primul moment cuprinzând lectura din Enciclica lui Ioan Paul al II-lea „Evanghelia vieţii”, n.29, câteva cântece specifice Adventului, momente de tăcere şi rugăciuni.

În afară de aceasta, celebrarea Vesperelor a fost precedată de expunerea Preasfântului Sacrament, urmată, la terminarea celebrării, de adoraţia şi binecuvântarea euharistică. În timpul adoraţiei Sfântul Părinte a recitat o rugăciune pentru viaţă, compusă pentru această ocazie.

În timpul Vesperelor, scurtele pauze de tăcere la terminarea psalmilor şi a lecturii scurte au favorizat rugăciunea personală şi acea atmosferă de reculegere care întotdeauna trebuie să caracterizeze actul liturgic şi care face capabilă inima să se deschidă spre ascultarea mai atentă a Cuvântului lui Dumnezeu şi pentru o mai bună înţelegere a misterelor Domnului.

Se aminteşte, în acest sens, ceea ce afirmă Sfântul Augustin cu referinţă la cântarea psalmilor: „Se aude vocea lui Cristos şi a Bisericii, a lui Cristos în Biserică, şi a Bisericii în Cristos”.

Timpul Adventului este un timp marian: aşteptarea Domnului care vine este însoţită de Maria, a cărei aşteptare a Domnului este exemplară pentru toţi. Şi din acest motiv la altarul Mărturisiri din bazilica Sfântul Petru a fost aşezată imaginea Maicii Domnului iar celebrarea Vesperelor s-a încheiat cu antifonul marian, „Alma Redemptoris Mater”, în faţa unei picturi care o reprezintă pa Preasfânta mamă a lui Dumnezeu, aşezată pe coloana stângă a altarului Mărturisirii.

După proclamarea lecturii scurte din cadrul orei Vesperelor papa Benedict al XVI-lea a ţinut această predică:

Iubiţi fraţi şi surori,
• Cu această celebrare vesperală, Domnul ne dă harul şi bucuria de a deschide noul An liturgic începând de la prima sa etapă: Adventul, perioada care comemorează venirea lui Dumnezeu între noi. Orice început poartă cu sine un har special, deoarece binecuvântat de Domnul. În acest Advent ne va fi dat, încă o dată, să simţim apropierea Aceluia care a creat lumea, care orientează istoria şi care ne-a luat în grija sa, ajungând până la culmea condescendenţei sale prin a se face om. Tocmai misterul mare şi fascinant al lui Dumnezeu cu noi, mai mult, al lui Dumnezeu care se face unul dintre noi, este ceea ce vom celebra în următoarele săptămâni păşind spre Sfântul Crăciun. În timpul Adventului vom simţi Biserica luându-ne de mână şi care, asemenea Preasfintei Fecioare Maria, îşi exprimă maternitatea făcându-ne să trăim aşteptarea bucuroasă a venirii Domnului, care ne îmbrăţişează pe toţi în iubirea sa ce salvează şi mângâie.

În timp ce inimile se îndreaptă spre celebrarea anuală a naşterii lui Cristos, liturghia Bisericii ne orientează privirea spre ţinta definitivă: întâlnirea cu Domnul care va veni în strălucirea slavei. De aceea noi cei care, în fiecare Euharistie, „vestim moartea sa, proclamăm învierea sa în aşteptarea venirii sale”, veghem în rugăciune. Liturghia nu oboseşte niciodată de a ne încuraja şi susţine, punând pe buzele noastre, în zilele Adventului, strigătul cu care se încheie întreaga Sfântă Scriptură, în ultima pagină a Apocalipsului Sfântului Ioan: „Vino, Doamne Isuse!” (22,20).

Dragi fraţi şi surori, adunarea noastră din această seară pentru a începe drumulul Adventului se îmbogăţeşte cu un alt motiv important: împreună cu toată Biserica vrem să celebrăm solemn o veghe de rugăciune pentru viaţa pe cale de a se naşte. Doresc să exprim mulţumirea mea tuturor celor care au aderat la această invitaţie şi celor care se dedică în mod specific primirii şi păzirii vieţii umane în diferitele situaţii de fragilitate, în special la începuturile şi în primi săi paşi. Tocmai începutul Anului liturgic ne face să trăim din nou aşteptarea lui Dumnezeu care se face trup în sânul Fecioarei Maria, a lui Dumnezeu care se face mic, devine copil; ne vorbeşte despre venirea unui Dumnezeu aproape, care a voit să reparcurgă viaţa omului, încă de la începuturi, şi aceasta pentru a o salva total, în plinătate. Astfel misterul Întrupării Domnului şi începutul vieţii omeneşti sunt intim şi armonios legate între ele în unicul plan de mântuire al lui Dumnezeu, Stăpânul vieţii tuturor şi al fiecăruia. Întruparea ne revelează cu o lumină intensă şi în mod surprinzător că orice viaţă umană are o demnitate foarte înaltă, incomparabilă.

Omul prezintă o originalitate inconfundabilă în raport cu toate celelalte fiinţe vii care populează pământul. Se prezintă ca subiect unic şi singular, înzestrat cu inteligenţă şi voinţă liberă, pe lângă faptul că este alcătuit din realitate materială. Trăieşte simultan şi inseparabil în dimensiunea spirituală şi în cea corporală. Sugerează aceasta textul primei Scrisori către Tesaloniceni care a fost proclamat: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în mod desăvârşit, şi fiinţa voastră întreagă: duhul, sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos” (5,23).

Suntem, aşadar, duh, suflet şi trup. Suntem parte a acestei lumi, legaţi de posibilităţile şi limitele lumii materiale; în acelaşi timp suntem deschişi asupra unui orizont infinit, capabili să dialogăm cu Dumnezeu şi să-l primim în noi. Acţionăm în realităţile pământeşti şi prin ele putem percepe prezenţa lui Dumnezeu şi tinde spre el, adevărul, bunătatea şi frumuseţea absolută. Gustăm fărâme de viaţă şi de fericire şi năzuim spre plinătatea totală.

Dumnezeu ne iubeşte în mod profund, total, fără deosebiri; ne cheamă la prietenia cu el; ne face părtaşi ai unei realităţi ce întrece orice imaginaţie şi orice gând şi cuvânt: însăşi viaţa sa divină. Cu emoţie şi gratitudine să devenim conştienţi de valoarea, de demnitatea incomparabilă a fiecărei persoane umane, de marea responsabilitate pe care o avem faţă de toţi. „Cristos care este noul Adam - afirmă Conciliul Vatican II - prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii sale, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii…Prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un anume fel, cu fiecare om” (Const. Gaudium et spes, 22).

A crede în Isus Cristos comportă şi a avea o privire nouă asupra omului, o privire de încredere, de speranţă. În rest, experienţa însăşi şi raţiunea dreaptă atestă că fiinţa umană este un subiect capabil de înţelegere şi voinţă, conştient de sine şi liber, irepetabil şi de neînlocuit, piscul tuturor realităţilor pământeşti, care cere să fie recunoscut ca valoare în sine însuşi şi merită să fie primit întotdeauna cu respect şi iubire. El are dreptul să nu fie tratat ca un obiect de posedat sau ca un lucru ce se poate manevra după bunul plac, să nu fie redus la simplu instrument în folosul altora şi al propriilor interese. Persoana este un bun în sine şi trebuie să caute întotdeauna dezvoltarea sa integrală. Iubirea faţă de alţii, apoi, dacă este sinceră, tinde spontan să devină atenţie preferenţială pentru cei mai slabi şi mai săraci.

Pe această linie se situează solicitudinea Bisericii pentru viaţa pe cale de a se naşte, cea mai şubredă, cea mai ameninţată de egoismul celor mari şi de întunecarea conştiinţelor. Biserica reafirmă continuu ceea ce a declarat Conciliul Vatican II împotriva avortului şi oricărei violenţe împotriva vieţii pe cale de a se naşte: „Viaţa, odată concepută, trebuie să fie protejată cu cea mai mare grijă” (ibid. 51).

Există tendinţe culturale care caută să anestezieze conştiinţele prin motivaţii ce nu sunt decât pretexte. Cu referire la embrionul din sânul matern, ştiinţa însăşi îi pune în evidenţă autonomia capabilă de interacţiune cu mama, coordonarea proceselor biologice ale dezvoltării, complexitatea crescândă a organismului. Nu este vorba de un cumul de material biologic ci de o nouă fiinţă vie, dinamică şi minunat ordonată, un nou individ al speciei umane. Aşa a fost Isus în sânul Mariei; aşa a fost fiecare dintre noi, în sânul mamei. Cu Tertulian, autor creştin din antichitate, putem afirma: „Este deja un om acela care va fi” (Apologeticum, IX,8); nu există nici o raţiune pentru a nu-l considera persoană încă de la concepere.

Din păcate, şi după naştere, viaţa copiilor continuă să fie expusă abandonului, foamei, mizeriei, bolii, abuzurilor, violenţei, exploatării. Violările multiple ale drepturilor lor care se comit în lume lezează dureros conştiinţa fiecărui om de bunăvoinţă. În faţa panoramei triste a nedreptăţilor comise împotriva vieţii omului, înainte şi după naştere, îmi însuşesc apelul pasionat al papei Ioan Paul al II-lea la responsabilitate a tuturor şi a fiecăruia: „Respectă, apără, iubeşte şi slujeşte viaţa umană! Numai pe această cale vei găsi dreptate, dezvoltare, libertate adevărată, pace şi fericire” (Encic. Evangelium vitae, 5). Îndemn protagoniştii politicii, ai economiei şi comunicării sociale să facă ceea ce este în posibilităţile lor, pentru a promova o cultură tot mai respectuoasă a vieţii umane, pentru a procura condiţii favorabile şi drepte de sprijin pentru primirea şi dezvoltarea ei.

Fecioarei Maria, care l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu făcut om prin credinţa sa, cu sânul său matern, cu grija sa, cu însoţirea solidară şi vibrantă de iubire, îi încredinţăm rugăciunea şi angajarea noastră în favoarea vieţii pe cale de a se naşte. O facem în cadrul celebrării liturgice - care este locul unde trăim adevărul şi unde adevărul trăieşte cu noi - adorând divina Euharistie, în care contemplăm Trupul lui Cristos, acel Trup care a luat carne din Maria prin lucrarea Duhului Sfânt, şi din ea s-a născut la Betleem, pentru mântuirea noastră. Ave, verum Corpus, natum de Maria Virgine! Amin.

Aici serviciul audio cu inserţii muzicale din timpul celebrării şi vocea Papei:

rv/al