Conciliul Vatican al II-lea, busola celui de al Treilea Mileniu: reforma liturgică în "Sacrosanctum Concilium"

RV 23 nov 2010. Continuă reflecţia despre importanţa Conciliului Vatican al II-lea în viaţa Bisericii Catolice. În rubrica de astăzi, documentul "Sacrosanctum Concilium", constituţia despre liturgia sacră.
Primul rod al Conciliului Vatican II a fost constituţia despre sacra liturgie. Încă de la începutul documentului se afirmă că pentru Biserica Catolică sunt egale în drepturi şi demnitate toate riturile legitim recunoscute, dar doreşte să fie revizuite în spiritul tradiţiei sănătoase şi le fie acordată o nouă vigoare. "Noua vigoare" liturgică, aşadar, nu trebuie să şteargă trecutul trăit de atâtea generaţii de credincioşi, dimpotrivă, trebuie să fie înrădăcinată în tradiţie.

Constituţia despre liturgie a fost de o importanţă fundamentală pentru reînnoirea conciliară. Într-adevăr, mare parte a credincioşilor catolici au conştientizat reforma Conciliului tocmai prin intermediul reformei liturgice. Nu dintr-o simplă întâmplare, atâtea mişcări catolice noi îşi au începutul într-o reînnoită experienţă liturgică. Pe de altă parte, reforma liturgică trezeşte şi astăzi dezbateri şi divizări.

La o extremă, se află cei care neagă practic întreaga reformă liturgică a Conciliului şi o consideră cauza principală a crizei Bisericii. La cealaltă extremă se află cei care par să respingă în totalitate liturgia atâtor secole de dinainte de Conciliul Vatican II. În orizontul trasat de aceste două extreme, una din cele mai importante voci este cea a lui Joseph Ratzinger, astăzi Benedict al XVI-lea, care pe de o parte, este un admirator al mişcării liturgice care a pregătit Conciliul iar, pe de alta, se opune la acel curent de gândire care înţelege "liturgia ca un mecanism ce se poate demonta şi asambla în mod arbitrar".

Papa Benedict al XVI-lea nu vrea întoarcerea la Conciliul Tridentin, aşa cum sugerează criticii săi, dar promovează convingerea că adevărata reformă liturgică nu constă în dispreţuirea trecutului şi în invenţiile umane, ci în redeşteptarea simţului interior al sacrului. Şi expresia "reforma reformei" liturgice se referă întocmai la necesitatea acestei retreziri.