Rubrica săptămânală „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: adevărata
reformă a Bisericii
(RV - 16 noiembrie 2010) S-au scurs aproape 50 de ani de la deschiderea Conciliului
Vatican II, inaugurat de papa Ioan al XXIII-lea pe 11 octombrie 1962 şi încheiat
de papa Paul al VI-lea pe 8 decembrie 1965. De atunci, viaţa Bisericii a cunoscut
schimbări profunde; hotărârile luate de Conciliu au produs roade abundente şi continuă
să fie obiect de reflecţie. Rubrica săptămânală „Conciliul Vatican II, busola Celui
de-al Treilea Mileniu”, propusă de părintele iezuit Dariusz Kowalczyk, profesor
de Teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, vrea să ofere
o „relectură” a documentelor Conciliului pentru a discerne spiritul autentic al adunării
şi textele în care acesta apare mai evident. Este examinat totodată magisteriul pontifical
de după Conciliu, menit să asigure aplicarea, în deplină fidelitate, a directivelor
Vaticanului II. Astăzi, despre „reforma” introdusă de conciliu. • După ce papa
Ioan al XXIII-lea a convocat conciliul şi l-a stimulat spre renumita actualizare a
credinţei cunoscută cu termenul italian „aggiornamento”, între părinţii conciliari
„s-a maturizat - cum a spus Joseph Ratzinger - o puternică voinţă de a risca ceva
nou, ieşind din schemele scolastice deja folosite, riscând chiar asumarea unei noi
libertăţi”. Se simţea speranţa şi dorinţa de a reînnoi Biserica, de a face o reformă
potrivit expresiei latine „Ecclesia semper reformanda - Biserica are mereu
nevoie de reforme”. Dar în ce consistă reforma Bisericii? Părintele dominican francez
Yves Congar a publicat în 1950 renumita lucrare: „Adevărata şi falsa reformă
a Bisericii”. Deci, nu orice reformă aduce roade bune. Nu orice schimbare
(sau noutate) este pentru binele Bisericii. Ioan al XXIII-lea în discursul de deschidere
a Vaticanului II a amintit că „una este esenţa străvechii doctrine a patrimoniului
credinţei - depositum fidei -, şi alta este redarea acestuia în forme exterioare”.
Cuvintele Papei fac să ne gândim la acea zicală evanghelică „stăpânul casei
scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52). Orice reformă adevărată
a Bisericii consistă în a regăsi un echilibru între ceea ce poate şi ar trebui schimbat
şi ceea ce este inalterabil, între noutate şi ceea ce trebuie reluat şi continuat.
Părintele Congar în textul său asupra reformei Bisericii, reeditat în 1968, a scris:
„Se cere ca „aggiornamento”, aducerea la zi de către Conciliu (…) să se extindă până
la un total radicalism evanghelic şi inventarea, prin lucrarea Bisericii, a unui mod
de a fi, de a vorbi, de a se angaja, care să răspundă cerinţelor unei totale slujiri
evanghelice pentru lume”. Iată, reforma consistă - şi aşa înţelegeau şi părinţii Conciliului
- într-o radicalizare a credinţei în serviciul lumii care se schimbă. Din nefericire,
în unele ambiente ale Bisericii, reforma a fost înţeleasă în mod greşit, în senul
de limitare pur şi simplu la facilităţi şi adaptări. Joseph Ratzinger vorbea chiar
despre o „diluare a credinţei”. Deci, dacă ne întoarcem la Vatican II şi ne întrebăm
asupra reformei începute de Conciliu, chestiunea nu este cum să aranjăm lucrurile
şi să facem catolicismul mai uşor, dar cum să trăim mai mult credinţa catolică. Aici
serviciul audio: