Dedicată Sfintei Francisca Xaveriu Cabrini, patroana migranţilor, Gara centrală din Milano

(RV - 14 noiembrie 2010) „O mare femeie lombardă care prin credinţa ei profundă şi activitatea neobosită poate constitui un model al timpului nostru, o mărturie coerentă a conţinuturilor Doctrinei sociale al Bisericii”: astfel s-a exprimat cardinalul secretar de Stat Tarcisio Bertone, în discursul său pentru dedicarea Gării centrale din Milano Sfintei Francisca Xaveriu Cabrini, patroana migranţilor. Au fost prezenţi la eveniment şi arhiepiscopul metropolei lombarde, cardinalul Dionigi Tettamanzi, mons. Rino Fisichella, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Noua Evanghelizare, şi primarul oraşului Letizia Moratti.

O fată ca toate celelalte, fiică de agricultori, o „mică învăţătoare” din Sant’Angelo Lodigiano, care într-o zi, a fost chemată de parohul său că conducă o şcoală la Codogno, şcoală care puţin mai târziu, pe 10 noiembrie 1880 a devenit Institutul Misionarelor Sfintei Inimi. Sfânta FranciscaXaveriu Cabrini, a spus cardinalul Bertone, poate fi considerată „o icoană a timpurilor noastre, o mărturie vie a Doctrinei sociale a Bisericii”. Voia să fie misionară în China, apoi întâlnirea cu papa Leon al XIII-lea, i-a schimbat viaţa. Papa i-a zis: „China ta este în Statele Unite, acolo sunt atâţia italieni emigraţi care au nevoie de asistenţă”. Încă o dată a ascultat, a lăsat toate să a plecat în Statele Unite, susţinută de o credinţă de neclintit.

Aici s-a întâmplat ceva surprinzător. În scurt timp a întemeiat şcoli, spitale, orfelinate, s-a dedicat îngrijirii deţinuţilor, apoi şi-a consumat energia pentru ca numeroşii imigraţi în acele ţinuturi, săraci şi marginalizaţi, să poată exprima mai bine bogăţia de patrimoniu cultural şi religios pe care l-au purtat cu ei din Italia. Unind integrarea şi ospitalitatea,a afirmat cardinalul Bertone, se făcea astfel în fiecare zi „emigrantă cu emigranţii”.

Călătoare neobosită, Francisca, nu cunoştea răgaz nici odihnă şi de multe orie, această gară a văzut-o cu valizele sale luând trenul: de la Milano la New York, la Boston, de la Chicago, la New Orleans, apoi la Managua, la Buenos Aires şi din nou la Codogno. Oriunde era nevoie de o mărturie creştină, acolo era ea cu surorile sale.

A-i dedica acest loc, punct de sosire şi de plecare pentru atâtea curente migratoare, vrea să amintească celor care intră între aceste ziduri şi între aceste linii de cale ferată că „nu există progres fără primire generoasă şi dezinteresată”. Apoi invitaţia de a nu uita, cum a scris Benedict al XVI-lea în Enciclica sa „Caritas in veritate”, suferinţa trăită de cei care au fost constrânşi să caute şi să găsească o nouă patrie: acea încărcătură imensă de neajunsuri şi aspiraţii care însoţeşte fenomenul migraţiei. În fine, îndemnul de a respecta drepturile fundamentale ale migrantului pentru a ajunge împreună la dezvoltarea popoarelor.