Publicată Exortaţia apostolică post-sinodală „Verbum Domini” a lui Benedict al XVI-lea:
amplă sinteză a documentului
(RV - 11 noiembrie 2010) „Redescoperirea locului central al Cuvântului lui Dumnezeu” în viaţa personală şi a Bisericii şi „urgenţa şi frumuseţea” de a-l vesti pentru mântuirea omenirii ca „martori convinşi şi credibili ai Celui Înviat”: acesta este, în sinteză, mesajul lui Benedict al XVI-lea în Exortaţia apostolică postsinodală „Verbum Domini”, care reuneşte reflecţiile şi propunerile rezultate din Sinodul Episcopilor desfăşurat în Vatican în octombrie 2008 pe tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii”.
Documentul, lung de aproape 200 de pagini este un pasionat apel adresat de Papa păstorilor, membrilor vieţii consacrate şi laicilor „la a deveni tot mai familiari cu Sfintele Scripturi”, neuitând niciodată „că la baza oricărei spiritualităţi creştine autentice stă Cuvântul lui Dumnezeu vestit, celebrat şi meditat în Biserică” (121).
Exortaţia cuprinde:
- o introducere (1-5)
- trei părţi exprimate în latină:
- Verbum Dei/Cuvântul lui Dumnezeu (6-49),
- Verbum in Ecclesia/Cuvântul în Biserică (50-89),
- Verbum mundo/Cuvântul pentru lume (90-120),
- o concluzie (121-124).
Într-o lume care adesea îl percepe pe Dumnezeu ca superfluu sau străin” . afirmă Papa - „nu există prioritate mai mare decât aceasta: a redeschide omului de azi accesul la Dumnezeu, la Dumnezeul care vorbeşte şi ne comunică iubirea sa pentru ca să avem viaţă din belşug” (2). Benedict al XVI-lea subliniază cu tărie că „Dumnezeu vorbeşte şi intervine în istorie în favoarea omului”.
„Cuvântul lui Dumnezeu, de fapt nu se contrapune omului, nu-i mortifică dorinţele autentice, din contra le luminează, purificându-le şi ducându-le la împlinire…. În epoca noastră din păcate s-a răspândit, mai ales în Occident, ideea că Dumnezeu este străin de viaţa şi de problemele omului şi că, dimpotrivă, prezenţa sa poate fi o ameninţare pentru autonomia sa”. În realitate, „numai Dumnezeu răspunde setei ce se află în inima fiecărui om!”. Pentru Papa, „este decisiv, din punct de vedere pastoral, a prezenta Cuvântul lui Dumnezeu în capacitatea sa de a dialoga cu problemele pe care omul trebuie să le înfrunte în viaţa zilnică” (22-23). În acest sens este important a educa credincioşii la a recunoaşte „rădăcina păcatului în neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu” (26).
Amintind „marele impuls” dat de Conciliul Vatican II pentru redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii (3), se reafirmă marea veneraţie pentru Scripturile sacre, „deşi nefiind credinţa creştină ’o religie a Cărţii”: creştinismul este ’religia Cuvântului lui Dumnezeu’, nu a ’unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului întrupat şi viu’” (7) la lumina căruia „lămureşte definitiv enigma condiţiei umane” (6). Într-adevăr, Isus Cristos este „Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu”: de aceea „nu se poate aştepta vreo altă revelaţie publică înainte de manifestarea glorioasă a Domnului”. În acest context trebuie „să fie ajutaţi credincioşii să deosebească bine Cuvântul lui Dumnezeu de revelaţiile private”, al căror rol „nu este acela…de a ’completa’ Revelaţia definitivă a lui Cristos, dar de a ajuta la a o trăi mai din plin într-o anumită epocă istorică”. Revelaţia privată este „un ajutor, care este oferit, dar de care nu este obligatoriu a face uz” (14).
Papa analizează starea actuală a studiilor biblice, relevând aportul important dat „de exegeza istorică critică” (32) dar semnalează riscul grav al „unui dualism” între exegeză şi teologie: pe de o parte, o exegeză ce se mărgineşte la metoda istorico-critică, devenind „o hermeneutică secularizată”, unde totul este redus „la elementul omenesc”, până la a nega „caracterul istoric al elementelor divine”; pe de alta, o teologie „care se deschide spre deriva unei spiritualizări a sensului Scripturilor ce nu respectă caracterul istoric al revelaţiei”. Papa urează „unitatea celor două niveluri” interpretative, care în definitiv presupune „o armonie între credinţă şi raţiune”, astfel ca credinţa „să nu degenereze niciodată în fideism”, cu consecinţa unei lecturi fundamentaliste a Bibliei, şi o raţiune care „să se arate deschisă şi să nu refuze a priori tot ceea ce întrece propria măsură” (33-36). Benedict al XVI-lea exprimă, apoi, urarea ca în domeniul interpretării textelor sacre „cercetarea…să poată înainta” (19) şi în acelaşi timp ca să se poată lărgi dialogul dintre păstori, exegeţi şi teologi (45) în conştiinţa că revine Magisteriului sarcina „de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis” (33).
Observând că „revelaţia Vechiului Testament continuă să fie valabilă pentru noi creştinii”, Papa reaminteşte că „rădăcina Creştinismului se află în Vechiul Testament iar Creştinismul se nutreşte mereu din această rădăcină”(40). De aici derivă o „legătură specială…între creştini şi evrei, o legătură care nu ar trebui să fie uitată niciodată”. „Doresc să reafirm încă o dată - scrie - cât de preţios este pentru Biserică dialogul cu evreii” (43). Documentul subliniază şi „locul central al studiilor biblice în dialogul ecumenic” (46).
Documentul înfruntă apoi raportul dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi liturghie. Papa revine şi formulează cererea „unei griji mai mari pentru proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu”: cititorii „să fie cu adevărat capabili şi pregătiţi cu sârguinţă” (58). Este apoi o nouă chemare la „a îmbunătăţi calitatea” omiliilor: „trebuie să se evite omilii generice şi abstracte…precum şi divagaţii inutile care riscă să îndrepte atenţia asupra predicatorului mai degrabă decât la miezul mesajului evanghelic” (59). Se reafirmă oportunitatea unui Directoriu omiletic (6). Se subliniază valoarea tăcerii în celebrări, într-un timp ce „nu favorizează reculegerea şi uneori se are impresia că există aproape o teamă de a se desprinde, chiar şi pentru un moment, de instrumentele de comunicare în masă”! (66). Sunt apoi unele îndemnuri: „să nu se neglijeze niciodată acustica” pentru a ajuta credincioşii la o mai mare atenţie” (68); lecturile luate din Sfânta Scriptură să nu fie niciodată înlocuite cu alte texte” (69); să fie favorizate cântecele „cu clară inspiraţie biblică”. Este amintită importanţa cântului gregorian (70); se recomandă „o atenţie specială” pentru nevăzători şi care nu aud (71).
Este apoi cererea de a intensifica „pastorala biblică”, care va fi utilă şi pentru a răspunde fenomenului „proliferării sectelor, care răspândesc o lectură distorsionată şi instrumentală a Sfintei Scripturi”, şi a favoriza „răspândirea de mici comunităţi” pentru a promova „cunoaşterea Bibliei conform credinţei Bisericii” (73). Este necesară „o pregătire adecvată a creştinilor şi, în special, a catiheţilor”, acordând atenţi „apostolatului biblic” (75). „Sinodul urează ca fiecare casă să aibă Biblia sa şi să o păstreze în mod demn, încât să o poată citi şi utiliza pentru rugăciune”. În continuare este evidenţiată contribuţia „geniului feminin” în studiile biblice, precum „rolul indispensabil al femeilor în familie, în educaţie, în cateheză şi în transmiterea valorilor”. Documentul invită la a practica „lectio divina”, lectura textului sacru însoţită de meditaţie şi rugăciune (86-87).
În document găsim apelul la „a revigora conştiinţa misionară în Biserică” în convingerea „că ceea ce este revelat în Cristos este realmente mântuirea tuturor neamurilor”. „Nu putem ţine pentru noi cuvintele vieţii veşnice… ele sunt pentru toţi…Fiecare persoană din timpul nostru, o ştie sau nu, are nevoie de acest anunţ…Nouă ne revine responsabilitatea de a transmite ceea ce la rândul nostru, prin har, am primit” (91-92). „Nu este vorba de a vesti un cuvânt consolator, ci exploziv, care cheamă la convertire” (93). Este reamintit că misiunea de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu este îndatorirea tuturor celor botezaţi. „Această conştiinţă trebuie să fie trezită în fiecare familie, parohie, comunitate, asociaţie şi mişcare bisericească”. Sinodul recunoaşte „cu recunoştinţă” angajarea mişcărilor bisericeşti în evanghelizare (94). „În nici un mod - se afirmă - Biserica nu se poate mărgini la o pastorală de ’menţinere’ pentru cei care deja cunosc Evanghelia lui Cristos. Avântul misionar este o „vestire explicită”: „Biserica trebuie să meargă spre toţi cu forţa Duhului şi să continue profetic să apere dreptul şi libertatea persoanelor de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, căutând mijloacele cele mai eficiente pentru a-l proclama, chiar cu riscul persecuţiei”. Papa îşi îndreaptă cu emoţie gândul la toţi cei persecutaţi din cauza lui Cristos. În special - scrie - „ne strângem cu afecţiune profundă şi solidară alături de credincioşii tuturor acelor comunităţi creştine, în Asia şi în Africa…care în acest timp riscă viaţa sau marginalizarea socială din cauza credinţei…În acelaşi timp nu încetăm să ne ridicăm glasul pentru ca guvernele naţiunilor să garanteze tuturor libertatea de conştiinţă şi de religie, precum şi de a mărturisi public proprie credinţă” (95-98).
Benedict al XVI-lea aminteşte de asemenea cum ascultarea Cuvântului conduce la o angajare puternică la „a face lumea mai justă…Este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu cel care denunţă fără ambiguitate nedreptăţile şi promovează solidaritatea şi egalitatea”. „Angajarea pentru dreptate şi transformarea lumii este parte constitutivă a evanghelizării”. „Desigur - se reafirmă - nu este sarcina directă a Bisericii să creeze o societate mai justă, chiar dacă ei îi revine dreptul şi datoria de a interveni asupra chestiunilor etice şi morale care privesc binele persoanelor şi popoarelor. Este mai ales datoria credincioşilor laici…să intervină direct în acţiunea socială şi politică”. Cuvântul lui Dumnezeu este şi „sursă de reconciliere şi de pace”. „Încă o dată - afirmă Papa - doresc să amintesc că religia nu poate niciodată justifica intoleranţa sau războaiele. Nu se poate folosi violenţa în numele lui Dumnezeu!” (99-100).
Se înfruntă apoi chestiunea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu celor tineri, migranţilor, celor suferinzi şi săraci. Atenţia faţă de lumea tinerilor „implică curajul unei vestiri clare”. Mişcările migratoare „oferă noi posibilităţi pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu”: migranţii dreptul să asculte „kerigma”, care le este propusă, nu impusă”. Se îndeamnă la a fi aproape de cei suferinzi. În fine, săracii: „diaconia carităţii, care nu trebuie să lipsească în Bisericile noastre, trebuie să fie întotdeauna legată de vestirea Cuvântului şi de celebrarea sfintelor taine. Biserica nu trebuie să-i dezamăgească pe săraci: ’Păstorii sunt chemaţi să-i asculte, să înveţe de la ei, să-i călăuzească în credinţa lor şi să-i motiveze să fie artizani ai propriei istorii’”. În continuare este exprimată şi legătura dintre ascultarea Cuvântului şi salvgardarea Creaţiei (104-108).
Documentul lansează un apel la „o nouă reîntâlnire între Biblie şi culturi”: „aş vrea să amintesc tuturor celor care lucrează în domeniul culturii - scrie Papa - că nu au nimic de ce să se teamă de deschiderea la Cuvântul lui Dumnezeu; acesta nu distruge niciodată adevărata cultură, dar constituie un stimul constant pentru căutarea de expresii umane din ce în ce mai adecvate şi semnificative”. Pe lângă aceasta, „trebuie recuperat în întregime sensul Bibliei ca mare codice pentru culturi”. Se fac auspicii şi pentru promovarea cunoaşterii Bibliei în şcoli şi universităţi, „învingând prejudecăţi vechi şi noi”. Se exprimă apreciere, stimă şi admiraţie din partea întregii Biserici pentru artiştii „îndrăgostiţi de frumuseţe”, care s-au lăsat inspiraţi de textele sacre, ajutând „să facă, într-un anume mod, perceptibile în timp şi spaţiu realităţile invizibile şi veşnice”. Se solicită „o angajare mai amplă şi calificată” în lumea mijloacelor de comunicare relevând rolul crescând al internetului, „care constituie un nou forum în care să facă să răsune Evanghelia, conştienţi, însă că lumea virtuală nu va putea niciodată înlocui lumea reală” (109-113).
Vorbind despre aculturaţie se observă că „nu trebuie echivalată cu procese de adaptare superficială şi nici cu confuzia sincretistă ce diluează originalitatea Evangheliei pentru a o face mai uşor acceptabilă”. Cuvântul divin…transfigurează limitele fiecărei culturi creând comuniune între popoare diferite” (114-116). Pe de altă parte, „Biserica recunoaşte ca parte esenţială a vestirii Cuvântului întâlnirea, dialogul şi colaborarea cu toţi oamenii de bunăvoinţă, în special cu persoanele care aparţin diferitelor tradiţii religioase ale omenirii, evitând forme de sincretism şi de relativism” (117). Amintind că Biserica priveşte „cu stimă” la musulmani”, Sinodul urează dezvoltarea unui dialog bazat pe aprofundarea de valori precum „respectarea vieţii”, „drepturile inalienabile ale bărbatului şi femeii şi egalitatea lor în demnitate”, precum şi aportul religiilor la binele comun, ţinând cont „ de distincţia dintre ordinea socio-politică şi ordinea religioasă” (118). Papa exprimă apoi „respectul Bisericii pentru străvechile religii şi tradiţii spirituale ale diferitelor continente” (119). Totuşi - se subliniază - „dialogul nu ar fi rodnic dacă acesta nu ar include” recunoaşterea „libertăţii de a profesa propria religie în privat şi în public precum şi libertatea de conştiinţă” (120).
Epoca noastră - încheie Papa - „trebuie să fie tot mai mult timpul unei noi ascultări a Cuvântului lui Dumnezeu şi al unei noi evanghelizări”, fiindcă „şi astăzi Isus cel Înviat ne spune ’Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura’” (122).
| All the contents on this site are copyrighted ©. |