Predica lui Benedict al XVI-lea ţinută joi în bazilica vaticană la Litiurghia de pomenire pentru cardinalii şi episcopii decedaţi în timpul anului (text)

(RV - 4 noiembrie 2010) Şi anul acesta, ca în fiecare an la începutul lunii noiembrie, când Biserica pomeneşte credincioşii răposaţi, miercuri la ora 11.30, Benedict al XVI-lea a prezidat Sfânta Liturghie în bazilica Sfântul Petru pentru cardinalii şi episcopii decedaţi în cursul anului, din noiembrie 2009 până în noiembrie 2010.
În cursul Liturghiei, Benedict al XVI-lea a ţinut următoare predică pe care o propunem integral în traduecerea noastră de lucru:
Domnilor cardinali,
iubiţi fraţi şi surori.
Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus”. Cuvintele pe care le-am ascultat puţin mai înainte în a doua lectură (Col 3,1-4) ne invită să ne înălţăm privirea la realităţile cereşti. Într-adevăr, prin expresia „lucrurile de sus” Sântul Paul înţelege cerul, căci adaugă: „unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu”. Apostolul vrea să se refere la condiţia credincioşilor, a celor care sunt „morţi” pentru păcat şi a căror viaţă „este de acum ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”. Ei sunt chemaţi să trăiască zilnic în stăpânirea lui Cristos, principiul şi împlinirea oricărei lucrări a lor, mărturisind viaţa nouă ce le-a fost dăruită în Botez. Această reînnoire în Cristos se petrece înlăuntrul persoanei: în timp ce continuă lupta împotriva păcatului, e posibil să înainteze în virtute, căutând să de-a un răspuns deplin şi prompt harului lui Dumnezeu.

Prin antiteză, Apostolul semnalează apoi „cele de pe pământ”, evidenţiind astfel că viaţa în Cristos comportă o „alegere de teren”, o renunţare radicală la tot ceea ce - ca balastul - ţine omul legat de pământ, corupându-i sufletul. Căutarea „lucrurilor de sus” nu înseamnă că creştinul trebuie să neglijeze propriile obligaţii şi îndatoririle pământeşti, trebuie doar să nu se piardă în ele, ca şi cum ar avea o valoare definitivă. Rechemarea la realităţile Cerului este o invitaţie la a recunoaşte aspectul relativ a ceea ce este destinat să treacă, în faţa acelor valori care nu cunosc uzura timpului. Este vorba de a lucra, a se angaja, a-şi acorda odihna cuvenită, dar cu detaşare senină a celui care ştie că est dor un călător în drum spre Patria cerească: un peregrin; într-un anume sens, un străin spre veşnicie.

La această ţintă ultimă au ajuns de-acum regretaţii cardinali Peter Seiichi Shirayanagi, Cahal Brendan Daly, Armand Gaétan Razafindratandra, Thomáš Špidlik, Paul Augustin Mayer, Luigi Poggi; precum şi numeroşii arhiepiscopi şi episcopi care ne-au lăsate în cursul acestui an. Cu sentimente de afecţiune vrem să-i pomenim, aducând mulţumiri lui Dumnezeu pentru darurile sale acordate Bisericii prin aceşti fraţi ai noştri care ne-au precedat cu semnul credinţei şi acum dorm somnul păcii. Mulţumirea noastră devine rugăciune de mijlocire pentru ei, pentru ca Domnul să-i primească în fericirea Paradisului. Pentru sufletele lor alese oferim această Sfântă Euharistie, strângându-ne în jurul altarului, pe care devine prezent sacrificiul care proclamă biruinţa Vieţii asupra morţii, a Harului asupra păcatului, a Raiului asupra iadului.

Pe aceşti veneraţi fraţi ai noştri ne place să-i amintim ca păstori zeloşi, a căror slujire a fost mereu marcată de orizontul escatologic ce însufleţeşte speranţa în fericirea fără umbră promisă nouă după această viaţă; ca martori ai Evangheliei orientaţi să trăiască acele „lucruri de sus”, care sunt rodul Spiritului: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22); ca creştini şi păstori însufleţiţi de credinţă profundă, de dorinţa vie de a se conforma lui Isus şi adera lăuntric la persoana sa, contemplând neîncetat chipul său în rugăciune. De aceea, ei au putut gusta „viaţa veşnică”, despre care vorbeşte pagina de azi a Evangheliei (In 3,13-17) şi pe care Cristos însuşi a promis-o „oricui care crede în el”. Expresia „viaţa veşnică”, de fapt, înseamnă darul divin acordat omenirii: comuniunea cu Dumnezeu în această lume şi plinătatea sa în cea viitoare.

Viaţa veşnică a fost deschisă de Misterul Pascal al lui Cristos iar credinţa este calea pentru a ajunge la ea. Este ceea ce reiese din cuvintele adresate de Isus lui Nicodim şi reproduse de evanghelistul Ioan: „Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca orice crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 3,14-15). Aici este referinţa explicită la episodul povestit în cartea Numerilor (21,1-9), care pune în relief forţa mântuitoare a credinţe în cuvântul lui Dumnezeu. În timpul Exodului, poporul evreu se răzvrătise împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu, şi a fost pedepsit cu plaga şerpilor veninoşi. Moise a cerut iertare, şi Dumnezeu, acceptând căinţa izraeliţilor îi porunceşte: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi pune-l pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi”. Şi aşa s-a întâmplat. Isus, în conversaţia cu Nicodim, dezvăluie sensul cel mai profund al acelui eveniment de mântuire, referindu-l la moartea şi învierea sa: Fiul omului trebuie să fie înălţat pe lemnul Crucii în momentul în care se revelează slava regească a lui Isus, slava unei iubiri ce se dăruieşte în întregime în patimă şi moarte. Astfel Crucea, în mod paradoxal, din semn de osândă, de moarte, de faliment, devine semn de răscumpărare, de viaţă, de victorie, în care, cu o privire de credinţă, se pot întrevedea roadele mântuirii.

Continuând dialogul cu Nicodim, Isus aprofundează mai departe sensul mântuitor al Crucii, revelând cu claritate tot mai mare că ea consistă în iubirea imensă a lui Dumnezeu şi în darul Fiului său unul-născut: „Căci Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât l-a dat pe Fiul unul-născut”. Acesta este unul din cuvintele centrale ale Evanghelie. Subiectul este Dumnezeu Tatăl, originea întregului mister creator şi răscumpărător. Verbele „a iubi” şi „a da” indică un act decisiv şi definitiv ce exprimă radicalitatea cu care Dumnezeu s-a apropiat de om în iubire, până la darul total, până la a trece pragul ultimei noastre solitudini, coborându-se în abisul abandonării noastre extreme, depăşind poarta morţii. Obiectul şi beneficiarul iubirii divine este lumea, adică omenirea. Este un cuvânt care şterge complet ideea unui Dumnezeu îndepărtat şi străin de drumul omului, şi dezvăluie, mai degrabă, adevăratul său chip: el ni l-a dat pe Fiul său din iubire, pentru a fi Dumnezeul apropiat, pentru a ne face să simţim prezenţa sa, pentru a ne veni înainte şi a ne purta în iubirea sa, astfel ca toată viaţa să fie însufleţită de această iubire divină. Fiul omului nu a venit ca să fie slujit, dar ca să slujească şi să-şi dea viaţa. Dumnezeu nu ne tiranizează, ci ne iubeşte fără măsură. Nu-şi manifestă atotputernicia în pedeapsă, dar în milostivire şi iertare. A înţelege toate acestea înseamnă a intra în misterul mântuirii: Isus a venit pentru a slava şi nu pentru a condamna; prin Jertfa Crucii el dezvăluie chiupul de iubire al lui Dumnezeu. Şi tocmai prin credinţa în iubirea supraabundentă dăruită nouă în Cristos Isus, noi ştim că chiar şi cea mai mică forţă de iubire este mai mare decât cea mai mare forţă distrugătoare şi poate transforma lumea, şi prin aceeaşi credinţă noi putem avea „o speranţă demnă de crezare”, acea în viaţa veşnică şi în învierea cărnii.

Iubiţi fraţi şi surori, cu cuvintele primei lecturi, luată din cartea Lamentaţiunilor, cerem ca aceşti cardinali, arhiepiscopi şi episcopi, pe care îi amintim astăzi, slujitori generoşi ai Evangheliei şi ai Bisericii, să poată cunoaşte acum pe deplin „cât de bun este Domnul cu cel ce nădăjduieşte în el, cu sufletul care îl caută” şi să experimenteze că „la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire la el” (Ps 129). Şi noi, pelerini în drum spre Ierusalimul ceresc, aşteptăm în tăcere, cu fermă speranţă, mântuirea Domnului (Cf Lam 3,26), căutând să umblăm pe căile binelui, susţinuţi de harul lui Dumnezeu, amintindu-ne mereu că „nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină” (Evr 13,14). Amin.