Papa la Liturghia de pomenire a cardinalilor şi episcopilor decedaţi în cursul anului: Dumnezeu nu se manifestă omului în pedeapsă dar într-o milostivire „fără măsură”

(RV - 4 noiembrie 2010) Creştinismul este o „alegere a terenului” de viaţă: preferinţa pentru lucrurile lui Dumnezeu, nedispreţuind pe cele omeneşti. Şi totodată este sursa unei conştiinţe: că Dumnezeu „nu tiranizează” omul, ci îl iubeşte cu o îndurare „fără măsură”. Cu aceste gânduri Benedict al XVI-lea a însoţit joi dimineaţă celebrarea Sfintei Liturghii în bazilica vaticană pentru pomenirea cardinalilor şi episcopilor decedaţi în cursul ultimului an.

Ecoul cu cuvintele pronunţate spontan miercuri la terminarea catehezei la audienţa generală din Aula Paul al VI-lea, este puternic şi imediat: ceea ce mânjeşte sufletul trebuie respins, fără ca aceasta să fie un pretext pentru a se dispensa de „datoriile” pământeşti. Benedict al XVI-lea a revenit cu o idee similară asupra temei, la începutul predicii dedicate figurilor cardinalilor şi episcopilor chemaţi din această viaţă de la începutul lunii noiembrie 2009 şi până azi. Motivul reflecţiei este liturgic: invitaţia Sfântului Paul care îndeamnă pe cei înviaţi cu Cristos „să caute cele de sus” în relaţie cu „lucrurile pământeşti”. O antiteză pe care Benedict al XVI-lea o explică astfel:
• Viaţa în Cristos comportă o „alegere de teren”, o renunţare radicală la tot ceea ce - ca balast - ţine omul legat de pământ, corupându-i sufletul. Căutarea „lucrurilor de sus” nu înseamnă că creştinul trebuie să neglijeze propriile obligaţii şi îndatoririle pământeşti, nu trebuie doar să se piardă în ele, ca şi cum ar avea o valoare definitivă. Chemarea la realităţile Cerului este o invitaţie la a recunoaşte aspectul relativ a ceea ce este destinat să treacă, în faţa acelor valori care nu cunosc uzura timpului.

Papa reflectă o dată mai mult asupra viziunii creştine despre moarte şi misterul învierii, asupra condiţiei itinerante a omului de credinţă, care este - spune - ca „un străin spre veşnicie”. O ţintă, a amintit, la care au ajuns şi anul acesta „numeroşi arhiepiscopi şi episcopi”, şi şase cardinali: Peter Seiichi Shirayanagi, Cahal Brendan Daly, Armand Gaétan Razafindratandra, Thomáš Špidlik, Paul Augustin Mayer, Luigi Poggi. „Păstori zeloşi” a spus Pontiful, care graţie „dorinţei lor vii de a se conforma cu Isus” au „putut gusta” viaţa veşnică promisă de Cristos:
• Expresia „viaţa veşnică”, de fapt, înseamnă darul divin acordat omenirii: comuniunea cu Dumnezeu în această lume şi plinătatea sa în cea viitoare. Viaţa veşnică a fost deschisă de Misterul Pascal al lui Cristos iar credinţa este calea pentru a ajunge la ea.

Cu sentimente de afecţiune vrem să-i pomenim, aducând mulţumiri lui Dumnezeu pentru darurile sale acordate Bisericii prin aceşti fraţi ai noştri care ne-au precedat cu semnul credinţei şi acum dorm somnul păcii. Mulţumirea noastră devine rugăciune de mijlocire pentru ei, pentru ca Domnul să-i primească în fericirea Paradisului. Pentru sufletele lor alese oferim această Sfântă Euharistie, strângându-ne în jurul altarului, pe care devine prezent sacrificiul care proclamă biruinţa Vieţii asupra morţii, a Harului asupra păcatului, a Raiului asupra iadului.

Unul din „cuvintele centrale ale Evangheliei”, a observat Benedict al XVI-lea, este explicaţia pe care Isus însuşi o dă lui Nicodim despre cât este de mare iubirea lui Dumnezeu pentru lume, mare până la punctul „de a-l da pe Fiul său unul-născut”. Suntem în faţa unui „act decisiv şi definitiv”, prin care Dumnezeu trece „pragul ultimei noastre solitudini”, moartea, şi coboară „în abisul abandonării noastre extreme”:
• Este un cuvânt care şterge complet ideea unui Dumnezeu îndepărtat şi străin de drumul omului, şi dezvăluie, mai degrabă, adevăratul său chip: el ni l-a dat pe Fiul său din iubire, pentru a fi Dumnezeul apropiat, pentru a ne face să simţim prezenţa sa, pentru a ne veni înainte şi a ne purta în iubirea sa, astfel ca toată viaţa să fie însufleţită de această iubire divină. Fiul omului nu a venit ca să fie slujit, dar ca să slujească şi să-şi dea viaţa. Dumnezeu nu ne tiranizează, ci ne iubeşte fără măsură. Nu-şi manifestă atotputernicia în pedeapsă, dar în milostivire şi iertare.
A înţelege aceasta, continuă Pontiful, „înseamnă a intra în misterul mântuirii: Isus a venit pentru a salva şi nu pentru a osândi; cu Jertfa Crucii el dezvăluie chipul de iubire al lui Dumnezeu:
• Şi tocmai prin credinţa în iubirea supraabundentă dăruită nouă în Cristos Isus, noi ştim că chiar şi cea mai mică forţă de iubire este mai mare decât cea mai mare forţă distrugătoare şi poate transforma lumea, şi prin aceeaşi credinţă noi putem avea „o speranţă demnă de crezare”, cea în viaţa veşnică şi în învierea trupului.

Aici serviciul audio: