Toţi chemaţi la sfinţenie, urmând programul Fericirilor evanghelice: Consideraţii
omiletice la solemnitatea Tuturor Sfinţilor
(RV - 31 octombrie 2010)E sărbătoare. „Binecuvântat să fie Dumnezeu
în Sfinţii săi!” La 1 noiembrie Biserica catolică de rit roman sau latin sărbătoreşte
încă din secolul al IX-lea solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Aceeaşi sărbătoare se află
şi în calendarul Bisericilor orientale de rit bizantin, greco-catolică şi ortodoxă,
fiind însă fixată în prima duminică de după Rusalii. Semnificaţia sărbătorii.
În liturgia romană semnificaţia sărbătorii este exprimată mai întâi la rugăciunea
zilei: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria
de a celebra într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm,
prin mijlocirea tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi
asupra noastră îndurarea ta.” Într-o singură sărbătoare pomenim
şi cinstim împreună cu sfinţii canonizaţi, toţi drepţii din toate timpurile, din toate
naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile pământului, ale căror nume sunt scrise în
cartea vieţii. Însemnătatea sărbătorii este exprimată motivat în prefaţa Liturghiei
euharistice, proprie solemnităţii: „Cu adevărat vrednic şi drept este să-i
aducem mulţumiri, pururi şi pretutindeni, lui Dumnezeu, cel sfânt, atotputernic şi
veşnic”.
Pentru ce? Iată raţiunea: „Astăzi ne dai bucuria
de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul cel sfânt, care este mama noastră, unde
fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună, cântă şi preamăresc numele tău
sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre patria cerească, bucurându-ne
de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care ni i-ai dat ca prieteni şi
modele de viaţă”…
Aşadar, tabloul grandios al comuniunii sfinţilor:
„Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El, şi moartea
fiind nimicită, toate îi vor fi supuse, unii dintre ucenicii Lui sunt călători pe
pământ, în vreme ce alţii, trecuţi din această viaţă, se află în purificare, iar alţii
sunt în glorie, contemplând limpede pe Dumnezeu însuşi, Unul Întreit, aşa cum este”.
Astfel descrie comuniunea dintre Biserica din cer, cea suferitoare şi cea călătoare
pe pământ constituţia conciliară despre Biserică Lumen Gentium la numărul 49:
imaginea unei lungi procesiuni în spaţiu şi timp.
Noi cei de pe pământ suntem
invitaţi să privim astăzi cetatea din ceruri unde sunt fraţii şi surorile noastre,
ajunşi la capătul celălalt al drumului, acolo unde ne grăbim să ajungem şi noi stimulaţi
de prietenia şi exemplul lor. „Tu singur eşti sfânt - cântă Biserica în marea doxologie
adresându-se lui Cristos. „Tu singur eşti sfânt” - cântă şi preamăresc pe Dumnezeu
toţi sfinţii şi îngerii din cer, amintindu-ne chemarea universală la sfinţenie: „că
toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea,
sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu,
sfinţirea voastră” (1Tes 4,3; Ef 1,4).
Doamne, Tu singur eşti sfânt! Ştim
însă că divinul Învăţător şi exemplul oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit
tuturor ucenicilor, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărui autor şi înfăptuitor
este El însuşi prin Duhul sfinţitor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri
este desăvârşit”. De fapt, tuturor discipolilor le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i
îndemne dinlăuntrul lor să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul,
din tot cugetul şi din toate puterile, şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos
i-a iubit pe ei. Deci, toţi suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea
iubirii.
Este important să reflectăm asupra menirii noastre în viaţă lăsând
la o parte tot ceea ce zădărniceşte trăirea pe pământ. Scriitorul francez Antoine
Jean Baptiste Marie Roger de Saint-Exupéry (1900-1944), autorul celebrei cărţi „Micul
prinţ”, descrie printr-o parabolă fenomenul misterios, instantaneu şi invadator, al
trezirii omului la realitatea superioară a vieţii şi al perceperii menirii sale. Notează
cu spirit de observaţie şi trece repede la aplicaţii pe planul vieţii umane. Toamna,
în perioada emigrării raţelor şi gâştelor sălbatice, deasupra locurilor traversate
de ele, se verifică un fenomen ciudat, de nelinişte şi de agitaţie. Păsările domestice,
ca şi magnetizate de zborul triunghiular, maiestos, schiţează cu stângăcie o tentativă
neîndemânatică de decolare ce sfârşeşte repede într-o aterizare anevoioasă şi bizară. Semnalul
de chemare plecat din înălţimi, acea rechemare autentică ajunge la păsările din curţile
caselor ca o lovitură, ca un şoc ce acţionează asupra instinctului de demult, atât
cât a mai rămas, şi ele pentru o clipă se transformă în păsări migratoare. În căpşorul
tare, deprins de multă vreme cu priveliştea lacurilor şi bălţilor stătute şi bogate
în viermi, se redeşteaptă ceva din întinderile continentale, din geografia mărilor
şi a vânturilor fără obstacole. Însă pentru scurt timp, deoarece repede se îndreaptă
legănându-se ca şi mai înainte spre coteţul împrejmuit, pătrunse de o pasiune nedesluşită
de nedumerire.
Aşa se întâmplă cu oamenii care copleşiţi de evidenţa misterioasă
a chemării creştine descoperă într-o clipă zădărnicia unor preocupări de contabil
cât şi bucuria vieţii trăite la cote mai înalte. Semnalul înălţimilor sau al adâncurilor,
deşteptător de conştiinţe ajunge fără îndoială la toţi oamenii şi rămâne sclipitor
atâta vreme cât nu este înăbuşit. Aterizarea precipitată în curtea mărginită de garduri
şi ziduri promiţătoare de siguranţă imediată şi apărare nu elimină în întregime elanul
de a zbura spre înălţimi în ciuda vânturilor contrare. În mintea fiecărui om rămân
întipărite imagini solare, cosmice, aşa cum în inima sa sălăşluiesc năzuinţe nepotolite
către infinit. Până aici parabola cu valoare sugestivă a scriitorului francez.
Lectura
ce urmează din cartea Apocalipsului Sfântului Ioan capitolul 7 propusă în sărbătoarea
tuturor sfinţilor este ca un zbor impunător menit să mişte ceva în adâncul inimilor,
acolo unde este ascuns ceea ce e mai bun şi nobil în fiecare dintre noi. Ea prizintă
triumful acelora care au trecut din această viaţă prin marea strâmtorare, dând strălucire
veşmintelor prin sângele Mielului.
(Citire din Apocalipsul Sfântului
Ioan 7,2-4.9-14: Eu, Ioan, am văzut un înger înălţându-se de la răsărit; avea
pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu un glas puternic la cei patru îngeri
cărora le-a fost dat să dăuneze pământului şi mării: "Nu dăunaţi pământului şi nici
mării, şi nici arborilor, până când nu vom însemna cu pecetea frunţile slujitorilor
Dumnezeului nostru". Apoi am auzit spunându-se numărul celor însemnaţi: o sută patruzeci
şi patru de mii, din toate triburile fiilor lui Israel. După aceea am văzut o mulţime
imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele
şi limbile. Ei stăteau în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi în veşminte
albe şi cu ramuri de palmier în mână şi strigau cu glas puternic: "Mântuirea
ne este dată de Dumnezeul nostru, care stă pe tron, şi de către Miel". Atunci toţi
îngerii, care stăteau în jurul tronului, în jurul bătrânilor şi al celor patru fiinţe,
au căzut cu faţa la pământ şi i s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: "Amin! Laudă,
slavă, înţelepciune şi mulţumire, cinste, putere şi tărie Dumnezeului nostru, în vecii
vecilor. Amin!" Unul dintre bătrâni a luat cuvântul şi m-a întrebat: "Cine sunt aceştia,
care poartă haine albe, şi de unde vin?" I-am răspuns: "Domnul meu, tu ştii!" El mi-a
zis: "Aceştia vin din strâmtorarea cea mare; ei şi-au spălat veşmintele, le-au curăţat
în sângele Mielului".)
Sărbătoarea tuturor sfinţilor, spre
a fi adevărată, trebuie să mişte simţămintele: gratitudinea şi remuşcarea, admiraţia
şi neliniştea, avântul sfânt şi nostalgia, bucuria păcii şi senzaţia dezorientării. Când
sfinţii apar la orizontul vieţii cuiva, devin provocatori: reproşează ocaziile pierdute
de a ne sfinţi şi stimulează buna folosire a celor viitoare: „dacă atâţia şi atâtea
au putut, eu, de ce nu!” - îşi zicea încurajându-se Sfântul Augustin. Să nu uităm
că Apocalipsul este o carte de consolare, de mângâiere, scrisă în timp de prigoană
spre încurajarea creştinilor, când faptul de a fi creştin însemna un risc şi o compromitere.
Provocări
ne vin şi din lectura a doua, un fragment din prima scrisoare a Sfântului Ioan, care
atrage atenţia asupra aspectului esenţial al sfinţeniei: invită la a considera cu
atenţie cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Dumnezeu Tatăl făcându-ne
fii întru Fiul său Isus Cristos.
(Citire
din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 3,1-3:Preaiubiţilor, vedeţi
cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne numim
fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. De aceea nu ne cunoaşte lumea, fiindcă nu l-a cunoscut
nici pe Dumnezeu. Preaiubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu
s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu vom fi asemenea
lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Cine are speranţă în el devine curat precum
el este curat,)
În diferitele stări de viaţă şi
în feluritele ocupaţii, o singură sfinţenie este trăită de toţi aceia care,
mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l în spirit
şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac şi umil cu Crucea pe umeri, pentru a se
învrednici să fie părtaşi şi la mărirea lui. Iubirea face sfinţi. Obstacolul
cel mai mare stă în faptul că mulţi îşi imaginează sfinţenia ca presupunând fenomene
excepţionale. Problema adevărată consistă în aceea că nu ştim ce vom fi, şi mai mult
încă, nu suntem conştienţi nici de ceea ce suntem. Apostolul Ioan este simplu în exprimare:
ne numim şi suntem fii ai lui Dumnezeu, deşi nu s-a revelat încă ceea ce vom fi.
Fiecare
creştin este aşadar „prinţ şi cerşetor”, adică un om în rugăciune, nobil, cu ochii
spre înălţimi.
Întrebat de preot la învăţarea catehismului ce se ţinea
într-o biserică în stil gotic, cine sunt sfinţii, un copil a răspuns cu naivitatea
caracteristică vârstei, că sunt cei de pe vitraliile ferestrelor artistic colorate.
Avea dreptate, oarecum, deoarece sfinţii din toate timpurile sunt aceia care
se lasă pătrunşi de lumina harului divin, la fel ca vitraliile de razele soarelui. Sunt
singurii care oferă indicaţii precise demne de luat în seamă în privinţa drumului
spre Dumnezeu. Sunt singurii care răspund adevăratelor aşteptări ale omului.
Sunt
adevăraţii interpreţi ai Cuvântului lui Dumnezeu. Au luat în serios programul
fericirilor anunţat de Isus la începutul predicii de pe munte. Într-adevăr, au acceptat
marea provocare. Au făcut investiţii pe termen lung, fără să vadă, bizuindu-se pe
cuvântul Mântuitorului, în timp ce alţii urmăreau rezultate imediate.
(Dar
să ne apropiem de muntele fericirilor şi să ascultăm Evanghelia zilei luată de la
Sfântul Matei. Isus, asemenea lui Moise la muntele Sinai, proclamă noua lege.Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 5,1-12a
: În acel timp, Isus, văzând mulţimile s-a urcat pe munte şi, după ce s-a
aşezat, s-au apropiat de el ucenicii lui. Atunci, luând cuvântul, a început să-i
înveţe: "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi
cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.
Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura. Fericiţi cei
milostivi, căci ei vor afla milă. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea
pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu. Fericiţi
cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi
fi când vă vor batjocori, vă vor prigoni şi, minţind, vor spune tot ce-i rău împotriva
voastră din pricina mea. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă căci mare va fi în ceruri răsplata
voastră".)
Iată secretul fericirii lui Dumnezeu. Bărbaţi
şi femei, tineri şi copii, mulţimi de pretutindeni s-au lăsat cuceriţi şi continuă
să urmeze cu pasiune chemarea la sfinţenie, care este o chemare la bucurie şi fericire
împreună cu Cristos, calea, adevărul şi viaţa. Se ajunge la sfinţenia evanghelică
ţinând mereu privirea inimii fixată pe portretul Învăţătorului; urmându-l pe Cristos
cel sărac, blând, îndurerat şi mâhnit, flămând şi însetat de dreptate, milostiv, cast
şi curat cu inima, făcător de pace, prigonit pentru dreptate.
În
sărbătoarea umanităţii salvate prin sângele mielului Cristos, trebuie, desigur, să
schimbăm ceva din obiceiurile de la curtea noastră domestică. Câte zboruri de păsări
migratoare trebuie să mai brăzdeze cerul de toamnă, peste cercul îngust al unei vieţi
fără destinaţie, spre a deveni mai conştienţi că Dumnezeu ne aşteaptă în patria sfinţilor! Sărbătoare
frumoasă şi bucurie în Domnul, iubiţi ascultători! (Radio Vatican, A. Lucaci,
31 octombrie 1992)
Aici serviciul audio şi cântarea "Patria
mea este sus în cer":