Spre Sinodul general din 2012 despre Noua evanghelizare. Mons. Fisichella: obiectivul, a-l readuce pe Cristos omului de azi

(RV - 25 octombrie 2010) Un sinod general ordinar pentru Noua evanghelizare în 2012: este importantul anunţ dat duminică 24 octombrie de Benedict al XVI-lea la terminarea Liturghiei care a încheiat Sinodul special pentru Orientul Mijlociu. Papa a reafirmat „nevoia urgentă” a unei noi evanghelizări mai ales în ţările de străveche tradiţie creştină.

Redacţia noastră centrală l-a întrebat pe arhiepiscopul Rino Fisichella, preşedintele noului dicaster pentru „Noua Evanghelizare”, cu ce simţăminte a primit această veste.
• Un dublu sentiment. Înainte de toate, o mare uimire, o mare stupoare pentru relevanţa pe care Papa o acordă acestei teme ce devine din ce în ce mai importantă ca trăsătura însăşi a pontificatului său. Apoi, o uimire unită cu un sens de profundă bucurie în a şti că papa, pe lângă faptul că a institut în urmă cu câteva săptămâni noul Consiliu Pontifical pentru Noua Evanghelizare, acum se gândeşte şi la implicarea întregului episcopat din lume pentru Sinodul din 2012. Este inevitabil, împreună cu aceasta, şi o profundă responsabilitate. Consiliul Pontifical se naşte acum iar 2012 este aproape. E inevitabil că greutatea cea mai mare va fi purtată de Secretariatul Sinodului; aceasta nu exclude că, având în vedere natura temelor care vor fi tratate, acest Consiliu Pontifical va fi direct implicat.

Vor fi doi ani de muncă intensă pentru acest mare eveniment bisericesc. Există ceva concret, o linie pe care deja o întrevedeţi gândindu-vă la tema aleasă de Pontif pentru acest Sinod?
• Linia a indicat-o deja papa în Scrisoarea apostolică „Ubicumque et semper”. Papa a indicat-i deja de mai multe ori în diferite intervenţii. Cred că există câteva puncte fundamentale ce revin în minte şi, în primul rând, aş zice, nevoia de a reînnoi tot ce constituie capacitatea Bisericii de fi în măsură să readucă Evanghelie lui Isus Cristos omului de azi. Sub multe aspecte s-a vorbit şi despre un deşert în care trăieşte omul nostru contemporan: pentru ce? Pentru că, îndepărtându-se de Dumnezeu, nu a găsit ceea ce căuta şi, în consecinţă, s-a închis tot mai mult în sine şi nu a fost în stare să poată corespunde „dezideratelor” sale. Omul are nevoie de Dumnezeu. Papa, încă o dată, readuce în prim plan această dimensiune care este centrul vieţii sale. Modul în care s-ar putea proceda, este tot Benedict al XVI-lea cel care l-a afirmat de mai multe ori: făcând să se înţeleagă cu se cuvine şi corect - într-o lumea tot mai secularizată - tema raportului dintre credinţă şi raţiune, şi, prin aceasta, în ce mod o raţiune coerentă cu ea însăşi poate reuşi să atingă cu adevărat obiectivul căutării sale care este adevărul. Şi din acest adevăr nu se poate exclude prezenţa lui Dumnezeu în propria viaţă. Există, deci, multe elemente,. Inevitabil, este marea temă a secularizării şi din aceasta Biserica nu este exclusă, din contra. Secularizarea nu atinge doar Biserica: secularizarea ca fenomen atinge cultura, în primul rând şi, astfel, atinge toate acele dimensiuni din care omul trăieşte, şi, astfel, toate acestea fac din secularizare un fenomen ce trebuie privit - cum s-a făcut şi în trecut - şi studiat cu atenţie. Acum vine însă şi momentul de a da un răspuns pozitiv.

Anunţarea unui Sinod al episcopilor, instituirea unui departament vatican special. Dar, cer păstorului, cum credincioşii pot fi promotori ai unei noi evanghelizări în contextele vieţii lor de la familie la locul de muncă? Cum să stea în lumea ca unii care cred, pentru a relua titlul unei cărţi pe care a-ţi publicat-o recent?
• Este ceea ce va rezulta din Sinodul însuşi în care păstorii vor fi prezenţi. Vor fi şi mulţi laici şi multe persoane consacrate care îşi va aduce contribuţia lor pozitivă dar nu se poate ca laicii să nu fie implicaţi în prima persoană în această chestiune. Cum învaţă Conciliul Vatican II, laicii ajung în acele locuri unde numai ei reuşesc şi de aceea putinţa de a transforma ţesutul social, cultural şi politic este responsabilitatea lor. Trebuie să fim capabili însă să găsim un numitor comun; să depăşim acea situaţie de fragmentare din care trăieşte cultura contemporană. Mă gândesc că marea provocare, în definitiv, este tocmai aceasta: cum să căutăm să avem un conţinut unitar şi prin aceasta conţinuturi ce permit a exprima deşi în limbaje diferite, în tradiţii, rituri şi discipline diferite, miezul unic al credinţei noastre, acea credinţă în Isus mort şi înviat.