Scrisoarea Papei către seminarişti: fiţi mesageri ai lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.
Abuzurile sexuale desfigurează preoţia
(RV - 18 octombrie 2010) Preotul să fie întotdeauna „mesagerul lui Dumnezeu între
oameni”: reafirmă Benedict al XVI-lea într-o scrisoare către seminarişti, trimisă
în cadrul încheierii Anului Sfintei Preoţii. Papa aminteşte experienţa sa personală
de seminarist, în Germania abia ieşită din tragedia nazismului. În afară de aceasta,
Pontiful revine şi exprimă durere pentru plaga abuzurilor sexuale în Biserică. Un
fenomen distructiv şi reprobabil, a avertizat, care nu poate totuşi să discrediteze
misiunea sacerdotală.
De la inima Papei, aşadar, la inima seminariştilor din
întreaga lume. Benedict al XVI-lea se adresează într-un stil personal tinerilor care
aspiră să devină preoţi. Aminteşte că, în decembrie 1944, când a fost chemat în serviciul
militar, fiind întrebat, a spus că vrea să devină preot. I s-a răspuns că în „noua
Germanie” nazistă nu mai era nevoie de preoţi. Dar, scrie, „ştiam” că „după enormele
distrugeri aduse de acea nebunie asupra ţării avea să fie nevoie de preoţi mai mult
ca niciodată”. Acum, totul este diferit. Şi cu toate acestea, scrie papa Benedict
seminariştilor, şi astăzi „mulţi gândesc că preoţia catolică nu este o ’profesie’
pentru viitor, dar că aparţine trecutului”. Nu este aşa. Oamenii, de fapt, „vor avea
mereu nevoie de Dumnezeu, şi în epoca în care tehnica domină asupra lumii şi a globalizării:
de Dumnezeu care s-a arătat în Isus Cristos şi care ne reuneşte în Biserica universală”.
Şi adaugă: „Acolo unde omul nu-l mai percepe pe Dumnezeu, viaţa devină goală; totul
este insuficient! Şi omul, constată cu amărăciune, „caută apoi refugiu în beţie şi
în violenţă de care tocmai tineretul este mereu ameninţat”. Iată de ce, subliniază,
cine vrea să devină preot „trebuie să fie mai presus de toate un ’om al lui Dumnezeu’”.
Un Dumnezeu, scrie, care pentru noi „nu este o ipoteză distantă, nu este un necunoscut
care s-a retras după ’big bang’”. De aceea, este îndemnul Pontifului, „lucrul cel
mai important în drumul spre preoţie şi în timpul vieţii preoţeşti este raportul personal
cu Dumnezeu în Isus Cristos”. Preotul, avertizează, „nu este administratorul unei
asociaţii oarecare, căreia încearcă să-i menţină şi să-i mărească numărul membrilor”.
Este, în schimb, „mesagerul lui Dumnezeu între oameni. Vrea să-i conducă la Dumnezeu
şi astfel să facă să crească şi adevărata comuniune a oamenilor între ei”. Iată pentru
ce, scrie Pontiful viitorilor preoţi, „este atât de important a trăi în contact constant
cu Dumnezeu”.
Anii de seminar, este mai departe reflecţia sa, „trebuie să fie
şi un timp de maturizare umană”. Pentru preot, relevă, „este important ca el însuşi
să fi lucrat pentru stabilirea unui just echilibru între inimă şi intelect, între
raţiune şi sentiment, între trup şi suflet, şi care să fie ’integru’ din punct de
vedere uman. Din acest context, continuă, „face parte şi integrarea sexualităţii în
ansamblul personalităţii”. Sexualitatea, afirmă, „este un dar al Creatorului, dar
şi o îndatorire ce priveşte dezvoltarea propriei fiinţe umane”. Într-adevăr, „când
nu este integrată în persoană, sexualitatea devine banală şi în acelaşi timp distrugătoare”.
Recent, scrie Papa, „a trebuit să constatăm cu mare neplăcere că preoţii au desfigurat
slujirea lor abuzând sexual de copii şi copii şi tineri”.
Aceşti preoţi, este
amărăciunea sa, „au provocat, prin abuzurile lor, distrugeri de care simţim profundă
durere şi părere de rău”. Din această cauză, recunoaşte, „se poate naşte întrebarea
în mulţi, şi poate chiar şi în voi înşivă, dacă este bine a deveni preot; dacă aspectul
celibatului este rezonabil ca viaţă umană”. Abuzul, însă, „care este de reprobat profund
- afirmă Papa - nu poate discredita misiunea sacerdotală, care rămâne mare şi curată”.
Mulţumim lui Dumnezeu, continuă, „toţi cunoaştem preoţi convingători, plăsmuiţi de
credinţa lor, care mărturisesc că în această stare, şi tocmai în viaţa celibatară,
se poate ajunge la o umanitate autentică, curată şi matură”. Ceea ce s-a întâmplat,
reafirmă, trebuie însă „să ne facă mai vigilenţi şi atenţi, tocmai pentru a ne cerceta
cu grijă pe noi înşine, înaintea lui Dumnezeu, în drumul spre preoţie”. Este de aceea
„sarcina părinţilor duhovnici şi a superiorilor să-i însoţească şi să-i ajute seminarişti
„în acest parcurs de discernământ”.
Papa îşi îndreaptă gândul spre importanţa
Sacramentelor în viaţa seminaristului. „Centrul raportului nostru cu Dumnezeu şi al
configurării vieţii - afirmă - este Euharistia”. De aceea, „a o celebra cu participare
interioară” trebuie să fie „centrul” tuturor zilelor preotului. De altfel, adaugă,
pentru „cuvenita celebrare euharistică este necesar şi a învăţa să cunoaştem, să înţelegem
şi să iubim liturgia Bisericii în forma ei concretă”. Şi sacramentul Pocăinţei este
important, pentru că, scrie, „mă învaţă să mă privesc din punctul de vedere al lui
Dumnezeu, şi mă constrânge să fiu onest cu mine însumi. Mă conduce la umilinţă”. Şi
adaugă: „În a mă lăsa iertat, învăţ şi să-i iert pe alţii”, „devin şi mai tolerant
şi înţelegător faţă de slăbiciunile aproapelui”. De la Papa şi un gând asupra timpului
de studiu din Seminar. Este important, scrie, a cunoaşte profund Sfânta Scriptură,
Părinţii Bisericii şi marile Concilii, dar şi dreptul şi filozofia. „Iubiţi studiul
teologiei - adaugă - şi urmaţi-l cu sensibilitate atentă pentru a ancora teologia
în comunitatea vie a Bisericii”. Fără Biserica care crede, de fapt, „teologia încetează
de a fi ea însăşi”.
Benedict al XVI-lea vorbeşte apoi despre pietatea populară
care chiar dacă uneori „tinde spre iraţionalitate”, „spre exterioritate”, a pătruns
în inima oamenilor şi a devenit „un mare patrimoniu al Bisericii”. Papa nu omite,
în fine, să elogieze mişcările definite „un lucru magnific”. Trebuie, însă, să fie
evaluate „după modul în care toate sunt deschise spre realitatea comună catolică,
spre viaţa unicei şi comunii Biserici a lui Cristos care în toată felurimea sa este,
oricum, doar una”. Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea către seminarişti se încheie
cu o încurajare, aceea de a învăţa unul de la altul, de a se îmbogăţi unul pe altul,
„în timp ce toţi slujesc aceeaşi Biserică şi pe acelaşi Domn”. rv/al Aici
serviciul audio: