Concert în Aula Paul al VI-lea pentru Papa şi Părinţii sinodali: Verdi se definea ateu dar compoziţia sa "Missa Requiem” este o mare chemare către Dumnezeu

(RV - 17 octombrie 2010) „Un mare apel către Veşnicul Părinte în încercarea de a depăşi strigătul de deznădejde în faţa morţii”: este Missa „Requiem” a lui Giuseppe Verdi în cuvintele lui Benedict al XVI-lea a cărei execuţie a urmărit-o sâmbătă seară, 16 octombrie, în Aula Paul al VI-lea din Vatican. Concertul, în prezenţa Părinţilor sinodali, a fost oferit Pontifului de directorul şi compozitorul Enoch Zu Guttenberg care a condus Corul din Neubeuern şi Orchestra Klang-Verwaltung.

• Secvenţe muzicale din concert.
„Un moment de adevărată frumuseţe în măsură să ne înalţe spiritul”: vorbind puţin în germană celor de pe scenă şi interpreţilor cărora le-a mulţumit de mai multe ori, papa Benedict defineşte astfel execuţia verdiană apreciată ca „excelentă”.

Ca fin cunoscător al muzicii, în intervenţia sa Benedict al XVI-lea s-a referit la originea Missei scrisă în 1873 pentru moartea scriitorului Alessandro Manzoni pe care Verdi, a amintit Papa, îl admira şi aproape îl venera:
• În mintea marelui compozitor, această operă trebuia să fie culmea, momentul final al producţiei sale muzicale. Nu era numai omagiul adus marelui scriitor, dar şi răspunsul la o cerinţă artistică interioară şi spirituală pe care confruntarea cu statura umană şi creştină a lui Manzoni o trezise în el.

Apoi, Papa intră în miezul compoziţiei „Missa Requiem” care, la fel ca celelalte opere ale lui Verdi, subliniază, face să răsune viziunea tragică a destinelor oamenilor. În special, spune, aici atingem realitatea ineluctabilă a morţii şi chestiunea fundamentală a lumii transcendente:
• Verdi, liber de elementele scenei, reprezintă, doar cu cuvintele Liturghiei catolice şi prin muzică, gama sentimentelor umane în faţa sfârşitului vieţii, angoasa omului în confruntarea cu propria natură şubredă, sensul de răzvrătire în faţa morţii, spaima în pragul eternităţii.

Deci o muzică ce invită la a reflecta asupra realităţilor ultime cu toate stările contrastante ale sufletului şi inimii omului între dramă şi speranţe. Reflecţia lui Benedict al XVI-lea priveşte sensul cel mai profund al Missei, cuprinsă între acel „pianissimo” iniţial „Requiem aeternam…” şi finalul înăbuşit, abia şoptit „Libera me, Domine, de morte aeterna…”:
• Giuseppe Verdi care într-o renumită scrisoare către editorul Ricordi se definea pe sine puţin ateu, scrie această Missa, care ne apare ca un mare apel către veşnicul Părinte, în încercarea de a depăşi strigătul de disperare în faţa morţii, pentru a regăsi năzuinţa de viaţă ce devine rugăciune silenţioasă şi profundă: Libera me, Domine.
Este, încheie Pontiful, descrierea dramei spirituale a omului în faţa lui Dumnezeu spre care năzuieşte în adâncul sufletului său şi în care singur poate găsi pace şi odihnă.

Aici serviciul audio cu inserţii din concert: