Beatificată la Roma Chiara Luce Badano: prima focolarină la cinstea altarelor. Mons.
Amato: „o tânără cu inima cristalină”
(RV - 26 septembrie 2010) Avea „o inimă cristalină” şi „o iubire mare cât oceanul”:
aşa a descris-o în predica sa arhiepiscopul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru
Cauzele Sfinţilor pe Venerabila slujitoare a lui Dumnezeu Chiara Luce Badano. Liturgia
cu ritul beatificării s-a desfăşurat sâmbătă după amiază în Santuarul Divinei Iubiri
de pa Calea romană Ardeatina. Au participat mii de persoane, mai ales tineri, venite
di diferite ţări ale lumii. Prefectul departamentului pentru Cauzele Sfinţilor a definit-o
pe această tânără italiană legată de Mişcarea Focolarelor, decedată în 1990 la doar
19 ani, din cauza unui osteosarcom - „o misionară a lui Isus, o apostolă a Evangheliei”,
una care „ne invită la a regăsi prospeţimea şi entuziasmul credinţei”.
„A-i
oferi lui Isus cât mai multe acte de iubire”: aceasta era propunerea Chiarei Badano
în ziua Primei sale Împărtăşanii. O propunere căreia i-a rămas fidelă toată viaţa,
o viaţă scurtă, dar plină de har. Se născuse pe 29 octombrie 1971 la Sassello, în
apropiere de Savona în regiunea italiană Liguria, fiica unică a unor părinţi profund
creştini. La nouă ani, întâlneşte Mişcarea Focolarelor şi asimilează din plin carisma
acestei mari familii, aceea de a face voinţa lui Dumnezeu, de a trăi Cuvântul vieţii,
de a-l iubi pe Isus răstignit şi abandonat. Fondatoarea Focolarelor, Chiara Lubich,
îi dă un al doilea nume, acela de „Luce”, atât de mare era bucuria Spiritului Sfânt
care transpare din ochii şi zâmbetul acestei fete.
Să-l ascultăm pe arhiepiscopul
Amato: • Încă de mică avea o dragoste bucuroasă şi debordantă, manifestată
în fapte şi nu în cuvinte. Chiara în timpul cursurilor elementare dădea
pacheţelul cu mâncare unei colege care nu avea. Când mama a aflat îi
dădea două. Dar Chiara continua să le dea copiilor săraci, pentru că în ei îl vedea
pe Isus. Pe 17 februarie 1989 a început calvarul Chiarei. Diagnosticul era
teribil: un osteosarcom cu metastază. Dar tânăra nu a capitulat. În faţa bolii care
o împiedică să practice sportul, atât de îndrăgit, zice: „Dumnezeu mi-a luat picioarele,
dar mi-a dat aripi”. Şi în ciuda durerilor, refuza morfina pentru că voia să rămână
lucidă şi să ofere totul lui Isus. Camera sa, mai întâi în spital şi apoi acasă, devine
loc de întâlnire şi de apostolat: mulţi se duc să o viziteze pentru a-i purta afecţiune
şi mângâiere, dar în realitate erau ei cei care primeau mângâiere şi încurajare.
Şi
în continuare mons. Angelo Amato: • Era o fată care apăra cu curaj propria
identitate creştină. Viaţa Chiarei este de o extraordinară actualitate mai ales pentru
tineri, pe care îi învaţă să nu se teamă de respectul uman, ci să mărturisească
cu fermitate propria credinţă şi propria iubire pentru Papa. În ultimele
zile, Chiara aproape nu mai reuşeşte să vorbească, dar vrea să se pregătească pentru
întâlnirea cu Isus, „Mirele”: alege o haină albă, sugerează cântece şi lectura biblică
pentru înmormântare, vrea ca ultimul său rit să fie o sărbătoare. Moare în zorii zilei
de 7 octombrie 1990. Ultimele sale cuvinte au fost pentru mama: „Fii fericită, deoarece
eu sunt…fericită”. Şi ultimul său gest este un act de caritate: • Ultimul
dar al său au fost corneele, singurele organe încă transplantabile, întrucât
ne afectate de boală. Au fost prelevate şi doi tineri astăzi
văd mulţumită ei. Chiara spunea: „Acum nu mai am nimic sănătos, dar
am încă inima şi cu ea pot să iubesc mereu”.