Papa la beatificarea cardinalului Newman, exemplu prin preoţia şi învăţătura sa: Biserica are nevoie de credincioşi laici, bine instruiţi, nu aroganţi, nici polemici dar care ştiu ce să creadă şi ce să nu creadă

(RV - 19 septembrie 2010) Dumnincă la Birmingham. Benedict al XVI-lea a celebrat duminică dimineaţă Sf. Liturghie de beatificare a cardinalului John Henry Newman, moment culminant al călătoriei apostolice în Regatul Unit. În faţa a zeci de mii de credincioşi, între care şi un grup de români, reuniţi în Cofton Park din Birmingham, Papa a reînnoit apelul noului Fericit pentru un laicat inteligent şi nu arogant, care să ştie în cine şi ce crede. Din partea lui Benedict al XVI-lea şi un elogiu curajului poporului britanic, în a 70-a aniversare a „Bătăliei Angliei” împotriva regimului nazist. La terminarea Liturghiei şi înainte de rugăciunea „Angelus”, Papa a amintit devoţiunea specială a Fericitului Newman pentru Fecioara Maria. Din Londra, unul dintre trimişii noştri, Alessandro Gisotti:

• Secvenţe corale.
O zi de sărbătoare, un moment de bucurie corală, momentul culminant al unei călătorii memorabile: Benedict al XVI-lea a celebrat duminică dimineaţă la Cofton Park din Birmimgham Liturghia cu ritul proclamării de fericit a lui John Henry Newman, unul dintre fiii cei mai iluştri ai naţiunii britanice:
• “We declare that the venerable Servant of God John Henry, cardinal Newman…” .
În prezenţa a peste 60 de mii de credincioşi din Anglia şi din Irlanda, Papa a citit proclamarea de beatificare, anunţând că sărbătoarea Fericitului John Henry Newman va fi celebrată anual pe 9 octombrie. Îndată, a fost dezvelit portretul noului Fericit, primit cu un ropot de aplauze de către credincioşi:

• Aplauze.
În predica sa, Benedict al XVI-lea a subliniat că în Newman putem recunoaşte „sfinţenia unui mărturisitor” care a dat „mărturie grăitoare” în slujirea sa preoţească prin predică, învăţământ şi scrieri. În noul Fericit, a spus, regăsim acea nobilă tradiţie britanică de „învăţământ, de profundă înţelepciune umană şi de intensă iubire pentru Domnul” care a făcut să iasă la iveală daruri abundente de sfinţenie.

•“Cardinal Newman’s motto, Cor ad cor loquitur…” Motoul cardinalului Newman, „Cor ad cor loquitur - heart speaks unto heart - inima vorbeşte inimii” - a observat, ne permite să pătrundem în înţelegerea sa despre viaţa creştină ca chemare la sfinţenie, trăită ca dorinţa intensă a inimii omului de a intra în intimă comuniune cu Inima lui Dumnezeu. El ne aminteşte că „fidelitatea faţă de rugăciune ne transformă treptat în imaginea divină”. Învăţătura lui Newman, deci, „explică cum credinciosul creştin s-a pus în mod definitiv în serviciul unicului adevărat Învăţător”, care a „încredinţat o sarcină specifică fiecăruia dintre noi”.

Benedict al XVI-lea şi-a îndreptat apoi atenţia spre marea operă intelectuală a lui Newman:
• “His insights into the relationship between faith and reason…” Intuiţiile sale asupra relaţiei dintre credinţă şi raţiune, asupra spaţiului vital al religiei revelate în societatea civilizată”, a explicat, „nu au fost doar de importanţă profundă pentru Anglia victoriană, dar continuă şi astăzi să inspire şi să ilumineze pe mulţi în toată lumea”.
Papa a adus astfel onoare viziunii despre educaţie a lui Newman pusă la baza şcolilor şi institutelor universitare catolice de azi:
• “Firmly opposed to any reductive or utilitarian approach…” Ferm contrar oricărei abordări reductive sau utilitariste, el a căutat să ajungă la un mediu educativ în care formarea intelectuală, disciplina morală şi angajarea religioasă să meargă împreună”. Şi s-a referit la renumitul apel al noului Fericit pentru un laicat inteligent şi bine instruit, „un laicat nu arogant, nu precipitat în discursuri, nu polemic”, care ştie bine ce trebuie să creadă şi ce să nu creadă. O viziune, a fost urarea Pontifului, care să poată inspira pe cei care astăzi sunt angajaţi în serviciul învăţământului şi catehezei.

Pontiful s-a oprit în continuare asupra dimensiunii pastorale a vieţii şi activităţii lui Newman amintind în acest sens mai ales „căldura şi umanitatea”:
• “He lived out that profoundly human vision of priestly…” El a trăit acea viziune profund umană a slujirii sacerdotale” în timpul anilor trăiţi în Oratoriul întemeiat de el la Birmingham, în special „vizitând bolnavii şi pe cei săraci” şi „îngrijindu-se de cei care erau în închisoare”. La moartea sa, a spus Papa, „multe mii de persoane s-au aşezat la rând pe străzile locului în timp ce trupul său era purtat la mormânt la jumătate de milă de aici”. Este frumos deci, ca după 120 de ani, să vezi „mari mulţimi” reunindu-se din nou aici pentru recunoaşterea sfinţeniei „acestui preaiubit părinte de suflete”.

Papa Benedeict nu a omis să amintească faptul că duminică în Regatul Unit se comemora a 70-a aniversare a „Bătăliei Angliei”:
• “For me as one who lived and suffered through the dark…” Pentru mine, care am trăit şi suferit îndelung zilele întunecate ale regimului nazist în Germania - a destăinuit Papa - este profund emoţionant a fi aici cu voi în atare ocazie, şi să amintesc pe acei dintre concetăţenii voştri care şi-au sacrificat viaţa, rezistând curajos forţelor acelei ideologii maligne”.

Gândul meu, a adăugat, „se îndreaptă în special spre învecinata localitate Coventry, care a avut de suferit un atât de dur bombardament şi o gravă pierdere de vieţi omeneşti în noiembrie 1940:
• “Seventy years later, we recall with shame and horror…” După şaptezeci de ani amintitm cu ruşine şi oroare înspăimântătoarea cantitate de moarte şi distrugere pe care războiul o poartă cu sine”. A reînnoit astfel propunerea „de a lucra pentru pace şi reconciliere în oricare loc în care apare ameninţarea de conflicte.

Înainte de rugăciunea „Îngerul Domnului” recitată în limba latină la terminarea Sfintei Liturghii duminică în Cofton Park din Birmingham, Benedict al XVI-lea a salutat credincioşii din Sevilla, Spania, unde sâmbătă fusese beatificată Maica Maria Purisima de la Cruz. Dorinţa Papei a fost ca noua Fericită să fie de inspiraţie pentru tinerele femei de a urma exemplul ei de iubire totală faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Iată şi binecuvântarea apostolică dată de papa Benedict al XVI-lea duminică la încheierea Liturghiei de beatificare a lui John Henery Newman - Fericitul Ioan Henric Newman oficiată Cofton Park din Birmingham în Anglia.
 
Aici serviciul audio:

 
Iată textul întreg al predicii Papei în italiană şi engleză:

 
 
OMELIA DEL SANTO PADRE
beatificazione di John Henry Newman, in Cofton Park

Cari Fratelli e Sorelle in Cristo,

la giornata odierna che ci ha portati qui insieme a Birmingham è di grande auspicio. In primo luogo, è il giorno del Signore, domenica, il giorno in cui nostro Signore Gesù Cristo risuscitò dai morti e cambiò per sempre il corso della storia umana, offrendo vita e speranza nuove a quanti vivevano nelle tenebre e nell’ombra della morte. Questa è la ragione per cui i cristiani in tutto il mondo si riuniscono insieme in questo giorno per dar lode e ringraziare Dio per le grandi meraviglie da lui operate per noi. Questa domenica particolare, inoltre, segna un momento significativo nella vita della nazione britannica, poiché è il giorno prescelto per commemorare il 70^mo anniversario della “Battle of Britain”. Per me, che ho vissuto e sofferto lungo i tenebrosi giorni del regime nazista in Germania, è profondamente commovente essere qui con voi in tale occasione, e ricordare quanti dei vostri concittadini hanno sacrificato la propria vita, resistendo coraggiosamente alle forze di quella ideologia maligna. Il mio pensiero va in particolare alla vicina Coventry, che ebbe a soffrire un così pesante bombardamento e una grave perdita di vite umane nel novembre del 1940. Settant’anni dopo, ricordiamo con vergogna ed orrore la spaventosa quantità di morte e distruzione che la guerra porta con sé al suo destarsi, e rinnoviamo il nostro proposito di agire per la pace e la riconciliazione in qualunque luogo in cui sorga la minaccia di conflitti. Ma vi è un ulteriore, più gioiosa ragione del perché questo è un giorno fausto per la Gran Bretagna, per le Midlands e per Birmingham. E’ il giorno che vede il Cardinale John Henry Newman formalmente elevato agli altari e dichiarato Beato.
Ringrazio l’Arcivescovo Bernard Longley per il cortese benvenuto rivoltomi questa mattina, all’inizio della Messa. Rendo omaggio a tutti coloro che hanno lavorato così intensamente per molti anni per promuovere la causa del Cardinale Newman, inclusi i Padri dell’Oratorio di Birmingham e i membri della Famiglia spirituale Das Werk. E saluto tutti coloro che sono qui venuti dall’intera Gran Bretagna, dall’Irlanda e da altrove; vi ringrazio per la vostra presenza a questa celebrazione, durante la quale rendiamo gloria e lode a Dio per le virtù eroiche di questo sant’uomo inglese.
L’Inghilterra ha una grande tradizione di Santi martiri, la cui coraggiosa testimonianza ha sostenuto ed ispirato la comunità cattolica locale per secoli. E tuttavia è giusto e conveniente che riconosciamo oggi la santità di un confessore, un figlio di questa Nazione che, pur non essendo chiamato a versare il proprio sangue per il Signore, gli ha tuttavia dato testimonianza eloquente nel corso di una vita lunga dedicata al ministero sacerdotale, specialmente alla predicazione, all’insegnamento e agli scritti. E’ degno di prendere il proprio posto in una lunga scia di Santi e Maestri di queste isole, san Beda, sant’Hilda, san Aelredo, il beato Duns Scoto solo per nominarne alcuni. Nel beato John Henry quella gentile tradizione di insegnamento, di profonda saggezza umana e di intenso amore per il Signore ha dato ricchi frutti quale segno della continua presenza dello Spirito Santo nel profondo del cuore del Popolo di Dio, facendo emergere abbondanti doni di santità.
Il motto del Cardinale Newman, Cor ad cor loquitur, “il cuore parla al cuore”, ci permette di penetrare nella sua comprensione della vita cristiana come chiamata alla santità, sperimentata come l’intenso desiderio del cuore umano di entrare in intima comunione con il Cuore di Dio. Egli ci rammenta che la fedeltà alla preghiera ci trasforma gradualmente nell’immagine divina. Come scrisse in uno dei suoi forbiti sermoni: “l’abitudine alla preghiera, che è pratica di rivolgersi a Dio e al mondo invisibile in ogni stagione, in ogni luogo, in ogni emergenza, la preghiera, dico, ha ciò che può essere chiamato un effetto naturale nello spiritualizzare ed elevare l’anima. Un uomo non è più ciò che era prima; gradualmente… ha interiorizzato un nuovo sistema di idee ed è divenuto impregnato di freschi principi” (Parochial and plain sermons, IV, 230-231). Il Vangelo odierno ci dice che nessuno può essere servo di due padroni (cfr Lc 16,13), e l’insegnamento del Beato John Henry sulla preghiera spiega come il fedele cristiano si sia posto in maniera definitiva al servizio dell’unico vero Maestro, il quale soltanto ha il diritto alla nostra devozione incondizionata (cfr Mt 23,10). Newman ci aiuta a comprendere cosa significhi questo nella nostra vita quotidiana: ci dice che il nostro divino Maestro ha assegnato un compito specifico a ciascuno di noi, un “servizio ben definito”, affidato unicamente ad ogni singolo: “io ho la mia missione – scrisse – sono un anello in una catena, un vincolo di connessione fra persone. Egli non mi ha creato per niente. Farò il bene, compirò la sua opera; sarò un angelo di pace, un predicatore di verità proprio nel mio posto… se lo faccio obbedirò ai suoi comandamenti e lo servirò nella mia vocazione” (Meditations and devotions, 301-2).
 Lo specifico servizio al quale il Beato John Henry Newman fu chiamato comportò l’applicazione del suo sottile intelletto e della sua prolifica penna a molti dei più urgenti “problemi del giorno”. Le sue intuizioni sulla relazione fra fede e ragione, sullo spazio vitale della religione rivelata nella società civilizzata, e sulla necessità di un approccio all’educazione ampiamente fondato e a lungo raggio, non furono soltanto di importanza profonda per l’Inghilterra vittoriana, ma continuano ancor oggi ad ispirare e ad illuminare molti in tutto il mondo. Desidero rendere onore alla sua visione dell’educazione, che ha fatto così tanto per plasmare l’”ethos” che è la forza sottostante alle scuole ed agli istituti universitari cattolici di oggi. Fermamente contrario ad ogni approccio riduttivo o utilitaristico, egli cercò di raggiungere un ambiente educativo nel quale la formazione intellettuale, la disciplina morale e l’impegno religioso procedessero assieme. Il progetto di fondare un’università cattolica in Irlanda gli diede l’opportunità di sviluppare le proprie idee su tale argomento e la raccolta di discorsi da lui pubblicati come The Idea of a University contiene un ideale dal quale possono imparare quanti sono impegnati nella formazione accademica. Ed in verità, quale meta migliore potrebbero proporsi gli insegnanti di religione se non quel famoso appello del Beato John Henry per un laicato intelligente e ben istruito: “Voglio un laicato non arrogante, non precipitoso nei discorsi, non polemico, ma uomini che conoscono la propria religione, che in essa vi entrino, che sappiano bene dove si ergono, che sanno cosa credono e cosa non credono, che conoscono il proprio credo così bene da dare conto di esso, che conoscono così bene la storia da poterlo difendere” (The Present Position of Catholics in England, IX, 390). Oggi quando l’autore di queste parole viene innalzato sugli altari, prego che, mediante la sua intercessione ed il suo esempio, quanti sono impegnati nel compito dell’insegnamento e della catechesi siano ispirati ad un più grande sforzo dalla sua visione, che così chiaramente pone davanti a noi.
Mentre il testamento intellettuale di John Henry Newman è stato quello che comprensibilmente ha ricevuto le maggiori attenzioni nella vasta pubblicistica sulla sua vita e la sua opera, preferisco in questa occasione, concludere con una breve riflessione sulla sua vita di sacerdote e di pastore d’anime. Il calore e l’umanità che sottostanno al suo apprezzamento del ministero pastorale vengono magnificamente espressi da un altro dei suoi famosi discorsi: “Se gli angeli fossero stati i vostri sacerdoti, cari fratelli, non avrebbero potuto partecipare alle vostre sofferenze, né compatirvi, né aver compassione per voi, né provare tenerezza nei vostri confronti e trovare motivi per giustificarvi, come possiamo noi; non avrebbero potuto essere modelli e guide per voi, ed avervi condotto dal vostro uomo vecchio a vita nuova, come lo possono quanti vengono dal vostro stesso ambiente (“Men, not Angels: the Priests of the Gospel”, Discourses to mixed congregations, 3). Egli visse quella visione profondamente umana del ministero sacerdotale nella devota cura per la gente di Birmingham durante gli anni spesi nell’Oratorio da lui fondato, visitando i malati ed i poveri, confortando i derelitti, prendendosi cura di quanti erano in prigione. Non meraviglia che alla sua morte molte migliaia di persone si posero in fila per le strade del luogo mentre il suo corpo veniva portato alla sepoltura a mezzo miglio da qui. Cento vent’anni dopo, grandi folle si sono nuovamente qui riunite per rallegrarsi del solenne riconoscimento della Chiesa per l’eccezionale santità di questo amatissimo padre di anime. Quale modo migliore per esprimere la gioia di questo momento se non quella di rivolgerci al nostro Padre celeste in cordiale ringraziamento, pregando con le parole poste dal Beato John Henry Newman sulle labbra dei cori degli angeli in cielo:
Lode a Colui che è Santissimo nell’alto dei cieli
E lode sia nelle profondità;
Bellissimo in tutte le sue parole,
ma ben di più in tutte le sue vie!
(The dream of Gerontius).

Beatification of John Henry Newman, Cofton Park, Birmingham
Homily of the Holy Father

Dear Brothers and Sisters in Christ,
This day that has brought us together here in Birmingham is a most auspicious one. In the first place, it is the Lord’s day, Sunday, the day when our Lord Jesus Christ rose from the dead and changed the course of human history for ever, offering new life and hope to all who live in darkness and in the shadow of death. That is why Christians all over the world come together on this day to give praise and thanks to God for the great marvels he has worked for us. This particular Sunday also marks a significant moment in the life of the British nation, as it is the day chosen to commemorate the seventieth anniversary of the Battle of Britain. For me as one who lived and suffered through the dark days of the Nazi regime in Germany, it is deeply moving to be here with you on this occasion, and to recall how many of your fellow citizens sacrificed their lives, courageously resisting the forces of that evil ideology. My thoughts go in particular to nearby Coventry, which suffered such heavy bombardment and massive loss of life in November 1940. Seventy years later, we recall with shame and horror the dreadful toll of death and destruction that war brings in its wake, and we renew our resolve to work for peace and reconciliation wherever the threat of conflict looms. Yet there is another, more joyful reason why this is an auspicious day for Great Britain, for the Midlands, for Birmingham. It is the day that sees Cardinal John Henry Newman formally raised to the altars and declared Blessed.
I thank Archbishop Bernard Longley for his gracious welcome at the start of Mass this morning. I pay tribute to all who have worked so hard over many years to promote the cause of Cardinal Newman, including the Fathers of the Birmingham Oratory and the members of the Spiritual Family Das Werk. And I greet everyone here from Great Britain, Ireland, and further afield; I thank you for your presence at this celebration, in which we give glory and praise to God for the heroic virtue of a saintly Englishman.
England has a long tradition of martyr saints, whose courageous witness has sustained and inspired the Catholic community here for centuries. Yet it is right and fitting that we should recognize today the holiness of a confessor, a son of this nation who, while not called to shed his blood for the Lord, nevertheless bore eloquent witness to him in the course of a long life devoted to the priestly ministry, and especially to preaching, teaching, and writing. He is worthy to take his place in a long line of saints and scholars from these islands, Saint Bede, Saint Hilda, Saint Aelred, Blessed Duns Scotus, to name but a few. In Blessed John Henry, that tradition of gentle scholarship, deep human wisdom and profound love for the Lord has borne rich fruit, as a sign of the abiding presence of the Holy Spirit deep within the heart of God’s people, bringing forth abundant gifts of holiness.
Cardinal Newman’s motto, Cor ad cor loquitur, or “Heart speaks unto heart”, gives us an insight into his understanding of the Christian life as a call to holiness, experienced as the profound desire of the human heart to enter into intimate communion with the Heart of God. He reminds us that faithfulness to prayer gradually transforms us into the divine likeness. As he wrote in one of his many fine sermons, “a habit of prayer, the practice of turning to God and the unseen world in every season, in every place, in every emergency – prayer, I say, has what may be called a natural effect in spiritualizing and elevating the soul. A man is no longer what he was before; gradually … he has imbibed a new set of ideas, and become imbued with fresh principles” (Parochial and Plain Sermons, iv, 230-231). Today’s Gospel tells us that no one can be the servant of two masters (cf. Lk 16:13), and Blessed John Henry’s teaching on prayer explains how the faithful Christian is definitively taken into the service of the one true Master, who alone has a claim to our unconditional devotion (cf. Mt 23:10). Newman helps us to understand what this means for our daily lives: he tells us that our divine Master has assigned a specific task to each one of us, a “definite service”, committed uniquely to every single person: “I have my mission”, he wrote, “I am a link in a chain, a bond of connexion between persons. He has not created me for naught. I shall do good, I shall do his work; I shall be an angel of peace, a preacher of truth in my own place … if I do but keep his commandments and serve him in my calling” (Meditations and Devotions, 301-2).
The definite service to which Blessed John Henry was called involved applying his keen intellect and his prolific pen to many of the most pressing “subjects of the day”. His insights into the relationship between faith and reason, into the vital place of revealed religion in civilized society, and into the need for a broadly-based and wide-ranging approach to education were not only of profound importance for Victorian England, but continue today to inspire and enlighten many all over the world. I would like to pay particular tribute to his vision for education, which has done so much to shape the ethos that is the driving force behind Catholic schools and colleges today. Firmly opposed to any reductive or utilitarian approach, he sought to achieve an educational environment in which intellectual training, moral discipline and religious commitment would come together. The project to found a Catholic University in Ireland provided him with an opportunity to develop his ideas on the subject, and the collection of discourses that he published as The Idea of a University holds up an ideal from which all those engaged in academic formation can continue to learn. And indeed, what better goal could teachers of religion set themselves than Blessed John Henry’s famous appeal for an intelligent, well-instructed laity: “I want a laity, not arrogant, not rash in speech, not disputatious, but men who know their religion, who enter into it, who know just where they stand, who know what they hold and what they do not, who know their creed so well that they can give an account of it, who know so much of history that they can defend it” (The Present Position of Catholics in England, ix, 390). On this day when the author of those words is raised to the altars, I pray that, through his intercession and example, all who are engaged in the task of teaching and catechesis will be inspired to greater effort by the vision he so clearly sets before us.
While it is John Henry Newman’s intellectual legacy that has understandably received most attention in the vast literature devoted to his life and work, I prefer on this occasion to conclude with a brief reflection on his life as a priest, a pastor of souls. The warmth and humanity underlying his appreciation of the pastoral ministry is beautifully expressed in another of his famous sermons: “Had Angels been your priests, my brethren, they could not have condoled with you, sympathized with you, have had compassion on you, felt tenderly for you, and made allowances for you, as we can; they could not have been your patterns and guides, and have led you on from your old selves into a new life, as they can who come from the midst of you” (“Men, not Angels: the Priests of the Gospel”, Discourses to Mixed Congregations, 3). He lived out that profoundly human vision of priestly ministry in his devoted care for the people of Birmingham during the years that he spent at the Oratory he founded, visiting the sick and the poor, comforting the bereaved, caring for those in prison. No wonder that on his death so many thousands of people lined the local streets as his body was taken to its place of burial not half a mile from here. One hundred and twenty years later, great crowds have assembled once again to rejoice in the Church’s solemn recognition of the outstanding holiness of this much-loved father of souls. What better way to express the joy of this moment than by turning to our heavenly Father in heartfelt thanksgiving, praying in the words that Blessed John Henry Newman placed on the lips of the choirs of angels in heaven:
Praise to the Holiest in the height
And in the depth be praise;
In all his words most wonderful,
Most sure in all his ways!