Istoric discurs la Westminster Hall: o adevărată democraţie nu marginalizează religia şi respectă conştiinţa credincioşilor

(RV - 17 septembrie 2010) Chestiunea locului just pe care crezul religios îl menţine în procesul politic a fost înfruntat de papa Benedict al XVI-lea în discursul aşteptat cu mare interes şi rostit vineri după amiază la Westminster Hall, unde a avut loc întâlnirea cu exponenţi ai societăţii civile, lumii academice, culturale şi ai întreprinzătorilor,, cu Corpul diplomatic şi cu lideri religioşi.
 
După întâlnirea cu primatul Comuniunii Anglicane, papa Benedict al XVI-lea s-a transferat la Westminster Hall. Westimnster este un cartier din centru Londrei pe malul de nord al râului Tamisa. Numele „west” (occidental) şi „minster” (mănăstire) se referea iniţial la abaţie. Astăzi este un complex de edificii care materializează legătura istorică dintre Biserică şi Stat. Westimnster Palace (Parlamentul), Buckingham Palac (Reşedinţa oficială regală), Westminster Abbey (abaţia anglicană, loc tradiţional d eîncoronare şi d eîngropare a suveranilor englezi), Westminster Cathedral (caterala catolică) şi altele. Situl se află sub egida Unesco).

Westminster Hall. Sala cea mai veche a Wstminster Palace cuprinde aproape o mie de ani de isotrie a ţării. Construită în 1099 ca salon pentru festivităţi regale şi banchete de încoronare, s-a transformat începând din 1178 în „Curia Regis - Curte regală de Justiţie. Tocmai aici în această sală au fost condamnaţi la moarte Sf. Tomas Morus (6 iulie 1533) şi preotul iezuit Sf. Edmund Campion (20 noiembirie 1581) pentru refuzul lor de a accepta Actul de Supremaţie a regelui asupra Bisericii în Anglia, şi a fost celebrat procesul de trădare împotriva regelui Carol I (detronat şi justiţiat în 1649). Din 1883, Sala găzduieşte evenimente şi celebrări de mare relevanţă naţională sau internaţională: discursurile către parlament ale Reginei pentru al 25 şi al 50 aniversar de urcare pe tron, a 50-a aniversare a sfârşitului celui de-al II-lea Război Mondial, discursuri către Parlament din partea preşedintelui francez Charles De Gaulle (1960) şi preşedintelui Africii de Sud, Nelson Mandela (1996).

În sală care are circa 1800 de locuri, sunt prezenţi la întâlnirea cu Papa exponenţi ai societăţii civile, lumii academice, culturale şi a întreprinzătorilor, corpul diplomatic - care este cel mai numeros din lume după Sfântul Scaun, precum şi lideri religioşi.

Papa primit de către purtătorii de cuvânt ai „Camerei Lorzilor” şi „Camerei Comunelor”, introduşi de şeful ceremonialului Camerei Lorzilor, este însoţit la podiumul situat între prima şi a doua rampă a scării de onoare.

Salutat de spicherul Camerei Comunelor, papa Benedict al XVI-lea la începutul discursului şi-a exprimat stima sa pentru rolul desfăşurat de Parlament în dezvoltarea unor forme de guvernare participative în lume, mai ales în Commonwealth şi mai în general în ţările de limbă engleză. „Tradiţia juridică „common law” constituie baza sistemului legal în multe naţiuni: viziunea specială a respectivelor drepturi şi îndatoriri ale statului şi cetăţeanului, a separării puterilor, rămâne ca sursă de inspiraţie pentru mulţi în lume.

(RV - 18 septembrie 2010) O adevărată democraţie nu împinge la margine religia, ci promovează colaborarea dintre credinţă şi raţiune: a afirmat vineri Benedict al XVI-lea în istoricul discurs ţinut la Westminster Hall, adresându-se societăţii civile britanice şi corpului diplomatic. O intervenţie pasionată care a fost urmărită cu mare atenţie din partea unui auditoriu extraordinar care cuprindea, între alţii, ultimii primi miniştri britanici de la Margareth Thatcher până azi. Un climat de respect şi participare care a fost subliniat şi de baroneasa Hayman, spicherul Camerei Lorzilor în salutul de mulţumire către Papa. Din Londra, serviciul unuia dintre trimişii noştri Alessandro Gisotti.
• Credinţa şi raţiunea să dialogheze pentru binele civilizaţiei noastre. Din Westminster Hall, inima democraţiei britanice, Benedict al XVI-lea a înălţat un vibrant apel la a nu exclude religia din sfera publică. În acest loc, scrinul unui lungi istorii de aproape o mii de ani, Papa a expus o profundă reflecţie asupra raportului dintre credinţă şi binele comun. Pontiful a expus raţionamentul său pornind de la figura luminoasă a Sfântului Tomas Morus, care a ales să-l slujească mai întâi pe Dumnezeu înainte de suveranul său, chiar cu preţul vieţii.

•“The dilemma which faced More in those difficult times…” Dilema cu care Tomas Morus se confrunta, în acele timpuri dificile - a spus Papa - chestiunea perenă a raportului dintre ceea ce este datorat Cezarului şi ceea ce este datorat lui Dumnezeu, îmi oferă oportunitatea de a reflecta „despre locul just pe care crezul religios îl menţine în procesul politic”. Şi a constatat că „chestiunile de fond care au fost în joc în procesul lui Tomas Morus, continuă să se prezinte, în termeni mereu noi, odată cu schimbarea condiţiilor sociale:

• “Each generation, as it seeks to advance the common good…” Fiecare generaţie - a spus Papa - în timp ce caută să promoveze binele comun, trebuie să se întrebe mereu din nou: care sunt exigenţele pe care guvernele pot să le impună în mod rezonabil propriilor cetăţeni? Asemenea întrebări, a observat, „ne poartă direct la fundamentele etice ale discursului civil”. Şi a avertizat că „dacă principiile morale care susţin procesul democratic” se bazează, doar „pe consensul social, atunci fragilitatea procesului se arată în toată evidenţa sa”. Şi aici, a afirmat, se află provocarea reală pentru democraţie.

• “The inadequacy of pragmatic, short-term solutions to complex…” Aspectul neadecvat al unor soluţii pragmatice, pe termen scurt, în raport cu problemele sociale şi etice complexe - a spus - a fost pus în toată evidenţa de recenta criză financiară globală. Există, a adăugat Pontiful, „un vast consens asupra faptului că lipsa unui fundament etic solid al activităţii economice a contribuit să creeze situaţia de gravă dificultate în care se găsesc acum milioane de persoane în lume. Aceasta, a adăugat, valorează şi pentru politică:

• “The central question at issue …” Chestiunea centrală în joc, deci, a afirmat Pontiful - este următoarea: unde poate fi găsit fundamentul etic pentru opţiunile politice? Benedict al XVI-lea a răspuns oprindu-se asupra rolului religiei în dezbaterea politică, care - a subliniat - „nu este atât acela de a furniza” norme şi mai puţină încă „de a propune soluţii politice concrete, lucra ce este cu totul în afara competenţei religiei”, cât mai degrabă „de a ajuta în a purifica şi arunca lumină asupra aplicării raţiunii în descoperirea principiilor morale obiective”. Un rol „corectiv” al religiei faţă de raţiune, a recunoscut, care „nu este mereu bine primit, în parte întrucât forme distorsionate de religie precum sectarismul şi fundamentalismul, pot să se dovedească ele însele caută de serioase probleme sociale”. La rândul lor, a continuat, „aceste distorsiuni ale religiei apar atunci când nu se acordă suficientă atenţie rolului purificator” al raţiunii:

• “This is why I would suggest that the world of reason…” De aceea - a spus Pontiful - aş vrea să sugerez că lumea raţiunii şi lumea credinţei au nevoie una de alat şi „nu ar trebuie să le fie frică să intre într-un dialog profund şi continuu, pentru binele civilizaţiei noastre”. Religia nu este pentru legislatori „o problemă de rezolvat, ci un factor care contribuie în mod vital la dezbaterea publică a naţiunii. În atare context, şi-a exprimat propria „preocupare în faţa marginalizării crescânde a religiei, în special a Creştinismului”, şi „în naţiuni care atribuie toleranţei o mare valoare”:

• “There are those who argue that the public celebration…” Există unii - a notat - care susţin că vocea religiei ar trebuie să fie pusă la tăcere, sau cel puţin împinsă în sfera pur privată. Sun unii potrivit cărora „celebrarea publică a unor festivităţi precum Crăciunul ar trebuie descurajată în baza discutabilei convingeri că ea ar putea, într-un oarecare mod, ofensa pe cei care aparţin altor religii sau nici uneia. Mai sunt apoi uni care consideră că creştini angajaţi în politică ar trebuie „în anumite cazuri, să acţioneze împotriva propriei conştiinţe:

• “These are worrying signs of a failure to appreciate not…” Acestea sun semn îngrijorătoare ale incapacităţii de a ţine cont în mod just de rolul legitim al religiei în sfera publică. De aici invitaţia „la a căuta căi pentru a promova şi încuraja dialogul dintre credinţă şi raţiune la orice nivel al vieţii naţionale. Papa a recunoscut această disponibilitate la cooperare în invitaţia fără precedent de a vorbi la Westminster Hall. Şi a amintit că guvernul britanic şi Sfântul Scaun s-au angajat în multe domenii, d ela comerul echitabil la finanţarea dezvoltării şi apărarea ambientului. De aceea, a declarat că este sigur că în Regatul Unit există multe domenii în care „Biserica şi autorităţile publice pot lucra împreună pentru binele cetăţenilor:

• “For such cooperation to be possible, religious bodies…” Pentru ca această cooperare să fie posibilă - a spus - instituţiile religioase legate de Biserica catolică „trebuie să fie libere să acţioneze în acord cu propriile principii” şi convingeri, bazate pe credinţă şi pe învăţătura oficială a Bisericii”. În acest fel, a concluzionat, „vor putea fi garantate acele drepturi fundamentale, precum libertatea religioasă, libertatea de conştiinţă şi libertatea de asociere.

Aici serviciul audio:



Aici textul original în engleză:

 
NUOVO INGLESE APOSTOLIC JOURNEY
OF HIS HOLINESS POPE BENEDICT XVI
TO THE UNITED KINGDOM

 
Meeting with the representatives of British Society,
including the Diplomatic Corps, politicians, academics
and business leaders, Westminster Hall
Address of the Holy Father

 
17 September 2010

 

 
Mr Speaker,
 Thank you for your words of welcome on behalf of this distinguished gathering. As I address you, I am conscious of the privilege afforded me to speak to the British people and their representatives in Westminster Hall, a building of unique significance in the civil and political history of the people of these islands. Allow me also to express my esteem for the Parliament which has existed on this site for centuries and which has had such a profound influence on the development of participative government among the nations, especially in the Commonwealth and the English-speaking world at large. Your common law tradition serves as the basis of legal systems in many parts of the world, and your particular vision of the respective rights and duties of the state and the individual, and of the separation of powers, remains an inspiration to many across the globe.
As I speak to you in this historic setting, I think of the countless men and women down the centuries who have played their part in the momentous events that have taken place within these walls and have shaped the lives of many generations of Britons, and others besides. In particular, I recall the figure of Saint Thomas More, the great English scholar and statesman, who is admired by believers and non-believers alike for the integrity with which he followed his conscience, even at the cost of displeasing the sovereign whose “good servant” he was, because he chose to serve God first. The dilemma which faced More in those difficult times, the perennial question of the relationship between what is owed to Caesar and what is owed to God, allows me the opportunity to reflect with you briefly on the proper place of religious belief within the political process.
This country’s Parliamentary tradition owes much to the national instinct for moderation, to the desire to achieve a genuine balance between the legitimate claims of government and the rights of those subject to it. While decisive steps have been taken at several points in your history to place limits on the exercise of power, the nation’s political institutions have been able to evolve with a remarkable degree of stability. In the process, Britain has emerged as a pluralist democracy which places great value on freedom of speech, freedom of political affiliation and respect for the rule of law, with a strong sense of the individual’s rights and duties, and of the equality of all citizens before the law. While couched in different language, Catholic social teaching has much in common with this approach, in its overriding concern to safeguard the unique dignity of every human person, created in the image and likeness of God, and in its emphasis on the duty of civil authority to foster the common good.
And yet the fundamental questions at stake in Thomas More’s trial continue to present themselves in ever-changing terms as new social conditions emerge. Each generation, as it seeks to advance the common good, must ask anew: what are the requirements that governments may reasonably impose upon citizens, and how far do they extend? By appeal to what authority can moral dilemmas be resolved? These questions take us directly to the ethical foundations of civil discourse. If the moral principles underpinning the democratic process are themselves determined by nothing more solid than social consensus, then the fragility of the process becomes all too evident - herein lies the real challenge for democracy.
The inadequacy of pragmatic, short-term solutions to complex social and ethical problems has been illustrated all too clearly by the recent global financial crisis. There is widespread agreement that the lack of a solid ethical foundation for economic activity has contributed to the grave difficulties now being experienced by millions of people throughout the world. Just as “every economic decision has a moral consequence” (Caritas in Veritate, 37), so too in the political field, the ethical dimension of policy has far-reaching consequences that no government can afford to ignore. A positive illustration of this is found in one of the British Parliament’s particularly notable achievements – the abolition of the slave trade. The campaign that led to this landmark legislation was built upon firm ethical principles, rooted in the natural law, and it has made a contribution to civilization of which this nation may be justly proud.
The central question at issue, then, is this: where is the ethical foundation for political choices to be found? The Catholic tradition maintains that the objective norms governing right action are accessible to reason, prescinding from the content of revelation. According to this understanding, the role of religion in political debate is not so much to supply these norms, as if they could not be known by non-believers – still less to propose concrete political solutions, which would lie altogether outside the competence of religion – but rather to help purify and shed light upon the application of reason to the discovery of objective moral principles. This “corrective” role of religion vis-à-vis reason is not always welcomed, though, partly because distorted forms of religion, such as sectarianism and fundamentalism, can be seen to create serious social problems themselves. And in their turn, these distortions of religion arise when insufficient attention is given to the purifying and structuring role of reason within religion. It is a two-way process. Without the corrective supplied by religion, though, reason too can fall prey to distortions, as when it is manipulated by ideology, or applied in a partial way that fails to take full account of the dignity of the human person. Such misuse of reason, after all, was what gave rise to the slave trade in the first place and to many other social evils, not least the totalitarian ideologies of the twentieth century. This is why I would suggest that the world of reason and the world of faith – the world of secular rationality and the world of religious belief – need one another and should not be afraid to enter into a profound and ongoing dialogue, for the good of our civilization.
Religion, in other words, is not a problem for legislators to solve, but a vital contributor to the national conversation. In this light, I cannot but voice my concern at the increasing marginalization of religion, particularly of Christianity, that is taking place in some quarters, even in nations which place a great emphasis on tolerance. There are those who would advocate that the voice of religion be silenced, or at least relegated to the purely private sphere. There are those who argue that the public celebration of festivals such as Christmas should be discouraged, in the questionable belief that it might somehow offend those of other religions or none. And there are those who argue – paradoxically with the intention of eliminating discrimination – that Christians in public roles should be required at times to act against their conscience. These are worrying signs of a failure to appreciate not only the rights of believers to freedom of conscience and freedom of religion, but also the legitimate role of religion in the public square. I would invite all of you, therefore, within your respective spheres of influence, to seek ways of promoting and encouraging dialogue between faith and reason at every level of national life.
Your readiness to do so is already implied in the unprecedented invitation extended to me today. And it finds expression in the fields of concern in which your Government has been engaged with the Holy See. In the area of peace, there have been exchanges regarding the elaboration of an international arms trade treaty; regarding human rights, the Holy See and the United Kingdom have welcomed the spread of democracy, especially in the last sixty-five years; in the field of development, there has been collaboration on debt relief, fair trade and financing for development, particularly through the International Finance Facility, the International Immunization Bond, and the Advanced Market Commitment. The Holy See also looks forward to exploring with the United Kingdom new ways to promote environmental responsibility, to the benefit of all.
I also note that the present Government has committed the United Kingdom to devoting 0.7% of national income to development aid by 2013. In recent years it has been encouraging to witness the positive signs of a worldwide growth in solidarity towards the poor. But to turn this solidarity into effective action calls for fresh thinking that will improve life conditions in many important areas, such as food production, clean water, job creation, education, support to families, especially migrants, and basic healthcare. Where human lives are concerned, time is always short: yet the world has witnessed the vast resources that governments can draw upon to rescue financial institutions deemed “too big to fail”. Surely the integral human development of the world’s peoples is no less important: here is an enterprise, worthy of the world’s attention, that is truly “too big to fail”.
This overview of recent cooperation between the United Kingdom and the Holy See illustrates well how much progress has been made, in the years that have passed since the establishment of bilateral diplomatic relations, in promoting throughout the world the many core values that we share. I hope and pray that this relationship will continue to bear fruit, and that it will be mirrored in a growing acceptance of the need for dialogue and respect at every level of society between the world of reason and the world of faith. I am convinced that, within this country too, there are many areas in which the Church and the public authorities can work together for the good of citizens, in harmony with this Parliament’s historic practice of invoking the Spirit’s guidance upon those who seek to improve the conditions of all mankind. For such cooperation to be possible, religious bodies – including institutions linked to the Catholic Church – need to be free to act in accordance with their own principles and specific convictions based upon the faith and the official teaching of the Church. In this way, such basic rights as religious freedom, freedom of conscience and freedom of association are guaranteed. The angels looking down on us from the magnificent ceiling of this ancient Hall remind us of the long tradition from which British Parliamentary democracy has evolved. They remind us that God is constantly watching over us to guide and protect us. And they summon us to acknowledge the vital contribution that religious belief has made and can continue to make to the life of the nation.
Mr Speaker, I thank you once again for this opportunity briefly to address this distinguished audience. Let me assure you and the Lord Speaker of my continued good wishes and prayers for you and for the fruitful work of both Houses of this ancient Parliament. Thank you and God bless you all!