Există o singurătate bună care ne pune în comuniune cu Dumnezeu: priorul comunitţii din Bose asupra Congresului despre spiritualitatea ortodoxă

(RV - 9 septembrie 2009) Asceza ca drum ce liberează sufletul de „zgomotele” care împiedică comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este o experienţă tipică monahismului care începând de miercuri 8 septembrie este una din temele de bază ale celei de-a 18-a Reuniuni ecumenice internaţionale de studiu asupra spiritualităţii ortodoxe, găzduită până sâmbătă 11 septembrie la Mănăstirea din Bose, Italia. Tema „Comuniune şi singurătate” - obiecte de mesaje din partea papei Benedict al XVI-lea şi patriarhilor ortodocşi Bartolomeu I şi Kiril I - a fost abordată în conferinţa de deschidere ţinută de priorul din Bose, părintele Enzo Bianchi şi va fi motiv de reflecţie pentru teologi şi cercetători, catolici, ortodocşi şi protestanţi prezenţi la lucrări, inclusiv din România.

Redacţia noastră centrală l-a întrebat pe fondatorul comunităţii din Bose, părintele Enzo Bianchi în ce mod semnificaţia singurătăţii se asociază cu cea a comuniunii.
• Singurătatea poate fi bună numai dacă predispune la comuniune, deoarece scopul vieţii creştine este comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii şi tot ceea ce contrazice comuniunii este ceea ce, în oarecare măsură, noi chemăm ’rău’, numim ’păcat’. Deci, solitudinea poate fi uneori şi una negativă: singurătatea care ne vine purtată de istorie, impusă de viaţa noastră, solitudinea ca extraneitate faţă de alţii şi solitudinea teribilă, azi, a golului, a vidului existenţial, de care mulţi, mai ales noile generaţii, suferă. În realitate, trebuie să ne întoarcem în schimb la o singurătate pozitivă, bună, o singurătate locuită de Dumnezeu. Nu există solitudine bună care să nu pregătească sau să predispună la comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii.

Cu referire la această solitudine „bună” care deschide spre Dumnezeu, patriarhul ortodox rus Kiril subliniază, între altele, în mesajul său, importanţa „influenţei benefice a asceţilor creştini din zilele noastre”. În fond, aceasta este experienţa pe care o oferă comunitatea din Bose…
• Aceasta este voinţa noastră: de a face să se vadă cum în singurătatea celibatului, cum în solitudinea unei vieţi puţin mai retrase, o viaţă monastică, poate da oamenilor un drum de comuniune, pentru că un monah în singurătatea sa, în realitate, tinde la comuniunea cu toţi - cu Dumnezeu, cu fraţii, cu Creaţia - şi predispune totul pentru ca această comuniune să fie ceva real, concret, pe lângă faptul de a fi o mare angajare spirituală.
 
Îndepărtarea de lume, tipică unui monah, sperie lumea noastră zgomotoasă, cea a multor voci care la sfârşit devin aproape un singur zgomot. Cum se învaţă recuperarea dimensiunii tăcerii interioare?
• Înainte de toate, trebuie în mod absolut ca unul să decidă înlăuntrul său să se opună oricărei disipări, oricărei zăpăciri, să se opună la acel divertisment „pascalian” care nu permitea căpătarea conştiinţei de sine. Acesta este primul pas. Se cere apoi o fugă de „vorbărie” şi de a fi agitaţi. Apoi, este al doilea moment, în care a locui cu sine nu înseamnă absolut o dimensiune egoistă, ci este vorba de a coborî în propriile adâncuri şi a ajunge la acel punct al conştiinţei unde putem auzi vocea lui Dumnezeu. Al treilea moment este, apoi, a locui această solitudine pe care ne-am dat-o, această tăcere, cu prezenţa lui Dumnezeu, cu prezenţa fraţilor.

Ce învăţătură poate oferi spiritualitatea ortodoxă, căreia Congresul îi este dedicat, comunităţii creştine occidentale?
• Mai presus de toate, aş zice, această prezenţă a vieţii monastice în Biserică această mărturie tăcută dar radicală, acest a putea face să se vadă că Dumnezeu este efectiv Acela care poate fi obiectul iubirii noastre, al căutării noastre. Eu cred că aceasta, mare tradiţia a monahismului oriental ne-o aminteşte şi ne-o poate chiar învăţa.

Aici serviciul audio: