Poarta îngustă: o problemă de iubire şi nu de centimetri. Consideraţii omiletice la Duminica a XXI-a din Timpul liturgic de peste an, ciclul C

(RV - 21 august 2010) E Ziua Domnului. Câteva versete din psalmul 85 formează cântarea de intrare la Liturghia acestei duminicii, a XXI-a din Timpul de peste an. Tradiţia creştină a interpretat acest psalm ca fiind o rugăciune a lui Isus către Dumnezeu Tatăl: „Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi ascultă-mă; Dumnezeul meu mântuieşte pe slujitorul tău care se încrede în tine. Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua”.

Despre Cristos Domnul, slujitorul lui Dumnezeu, sărac şi credincios citim în scrisoarea către Evrei 5,7: „În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui”.
Şi marea dovadă a bunăvoinţei Tatălui faţă de Fiul este învierea din morţi, iar duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui, a morţii şi învierii lui Isus, pentru a face din neamurile pământului o singură mare familie: Poporul sfânt al lui Dumnezeu.

Rugăciunea zilei vizează însăşi comuniunea întregii umanităţi cu Dumnezeu: „Doamne, tu uneşti într-o singură voinţă pe toţi cei care se încred în tine; dă-ne, te rugăm, harul să ne placă ceea ce tu ne porunceşti şi să dorim ceea ce tu ne-ai promis, pentru ca, trăind în mijlocul acestei lumi schimbătoare, inimile noastre să fie aţintite acolo, unde sunt bucuriile adevărate”.

Iată o rugăciune universală ce poate fi rostită pretutindeni şi de către orice om fără nici o deosebire. Chemarea la mântuire este adresată tuturor. Dumnezeu şi-a format poporul Noului Legământ prin jertfa pe care Isus, Fiul său, a adus-o o dată pentru totdeauna. La Sfânta Liturghie ne împărtăşim din roadele acestei jertfe implorând de la Dumnezeu darurile unităţii şi păcii şi harul de a trăi în prezenţa sa aşa cum îi place lui.

O observaţie: Cât timp o persoană sau comunitate se roagă mereu numai pentru sine, pentru mântuirea sa exclusivă alimentează diviziunea, devenind sectară şi individualistă.

Aceste gânduri le întâlnim şi în textele biblice care alcătuiesc Liturgia Cuvântului: împărăţia lui Dumnezeu, cerul, raiul nu sunt privilegiul doar al câtorva, ci o realitate promisă tuturor oamenilor de pretutindeni, indiferent de rasă, neam, limbă, cultură, poziţie socială. Depinde de fiecare cum realizează proiectul de viaţă voit de Dumnezeu, de cine se lasă călăuzit şi instruit pe drumul vieţii, pe ce temelie îşi clădeşte existenţa, pe ce căi umblă, pe ce sau pe cine se bizuieşte.

În Isus Cristos, mort şi înviat, pentru ca să înlăture barierele dintre oameni şi zidul care îi separă de Dumnezeu, toţi, rând pe rând, ca într-o mare şi solemnă procesiune ce se desfăşoară în grădina creaţiei, pe drumul istoriei, vor fi îndreptaţi spre templul sfânt al lui Dumnezeu.

De aceea îndeamnă autorul psalmului 116, cel mai scurt din toată Psaltirea, aproape o simplă invocaţie: „Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile, lăudaţi-l toate popoarele! Căci Domnul şi-a dovedit iubirea sa pentru noi, şi el rămâne totdeauna credincios legământului său”.

 
Toate neamurile, toate popoarele!
În drum spre Ierusalim, spre oraşul sfânt unde avea să pătimească, Isus trecea prin oraşe şi sate învăţând. Cineva, nu ştim cine, l-a întrebat „Doamne, sunt puţin cei care se mântuiesc?” (Lc 13,23). Isus i-a răspuns: „Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă, căci vă spun: Mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea” (Lc 13,24).

Potrivit părerii comune a rabinilor de pe timpul lui Isus, „toţi izraeliţii aveau să ia parte la bucuria lumii viitoare datorită fidelităţii lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale. Însă după teza susţinută de rabinul Meir, trebuiau îndeplinite unele condiţii: „poate fi considerat fiu al lumii viitoare doar acela care locuieşte în ţara lui Israel, vorbeşte limba sfântă şi recită zilnic rugăciunea de dimineaţă şi de seară: Shema Israel - Ascultă, Israel!” În sfârşit erau unii care susţineau că doar foarte puţini vor intra „în sânul lui Abraham” expresie biblică pentru starea de fericire şi binecuvântare promisă celor drepţi ai Vechiul Testament.

Deci întrebarea, „Doamne, sunt puţin cei care se mântuiesc?”, făcea parte din subiectele de discuţie ale vremii.

Comentează părintele carmelit Bruno Secondin, profesor de Teologie spirituală la Universitatea Pontificală Gregoriană:
„Cuvinte dure răsună astăzi în Evanghelie, provocate de o întrebare tragică: „Doamne, sunt puţin cei care se mântuiesc?” În loc să încurajeze speranţa, Isus o restrânge. Şi începe să vorbească despre „poarta îngustă”, pe care mulţi vor încerca să treacă, dar, în ciuda oricărui efort, nu vor reuşi. Şi dinăuntrul casei, potrivit metaforei, chiar şi Tatăl nu pare interesat să-i primească cu milostivire. Din contra, celui care bate cu forţă îi reproşează ipocrizia şi iluzia de a-şi merita un acces facil, o intrare uşoară. Dar cum aşa? Şi totuşi alte pagini ale Evangheliei vorbesc despre porţile deschise larg, de invitaţie fără nici o deosebire de a intra la ospăţul de nuntă, despre primire generoasă, de braţe primitoare.

 
Ce răspundem?
Dumnezeu ne salvează, desigur, şi vrea ca toţi să fim mântuiţi, dar nu se lasă luat în derâdere prin şiretlicuri sau prefăcătorii sub aparenţa sacrului. Poarta este îngustă nu din cauza lipsei de generozitate, a zgârceniei stăpânului, ci datorită iubirii. Iubirea este exigentă, pentru că Dumnezeu a fost exigent cu el însuşi: a ajuns până la maximum de mărinimie şi generozitate, încât l-a dat pe Fiul său pentru a ne face să intrăm pe poarta cea îngustă. Largă a fost inima sa., atunci largă să fie şi inima noastră în iubire. Este o problemă de iubire generoasă şi nu de centimetri. Deci, unitatea de măsură este iubirea.

Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, universal, ca soarele dătător de lumină şi căldură, ca ploaia care cade peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, dar trebuie primită cu sentimentele celui care o oferă: de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.

Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

 
Aici serviciul audio: