„Nimic din ceea ce ne este scump nu se va pierde, ci va fi veşnic în iubirea lui Dumnezeu”:
Benedict al XVI-lea la predica sărbătorii "Adormirea Maicii Domnului"
(RV - 15 august 2010) Duminică, în solemnitatea Ridicării Preasfintei Fecioare
Maria cu trupul şi sufletul la cer, papa Benedict al XVI-lea a prezidat
Sfânta Liturghie în biserica parohială Sfântul Toma de Villanuova din Castel Gandolfo.
În predica sa, Pontiful a amintit că „astăzi Biserica celebrează
una din sărbătorile cele mai importante ale anului liturgic dedicate Preasfintei Maria:
Ridicarea la cer. La capătul vieţii sale pământeşti, Maria a fost purtată cu sufletul
şi trupul în Cer, adică în slava vieţii veşnice, în comuniunea deplină şi desăvârşită
cu Dumnezeu.
Anul acesta este şi a şaizecia aniversare a proclamării de către
Pius al XII-lea a dogmei Ridicării la cer, din care Benedict al XVI-lea a citit formularea:
„În felul acesta, mărita Născătoare de Dumnezeu, unită în mod tainic cu Isus Cristos,
încă din toată veşnicia, prin acelaşi decret de predestinare, neprihănită în zămislire,
fecioară nepătată în maternitatea sa divină, însoţitoare generoasă a Răscumpărătorului
divin, care a repurtat un triumf deplin asupra păcatului şi a consecinţelor sale,
la sfârşit, ca încununare supremă a privilegiilor sale, a obţinut să fie ferită de
stricăciunea mormântului şi, învinsă moartea, asemenea Fiului său, să fie înălţată
cu sufletul şi trupul în slava cerului, unde străluceşte ca Regină la dreapta Fiului
său, Rege nemuritor ale veacurilor”.
„Noi credem că Maria, asemenea
lui Cristos Fiul său - a continuat Benedict al XVI-lea - a învins moartea şi
triumfă deja în slava cerească în totalitatea fiinţei
sale ’în suflet şi trup’”. „Biserica, în magisteriul ei infailibil
- a adăugat - afirmă că „Mama lui Dumnezeu a fost inserată în aşa măsură în misterul
lui Cristos încât să fie părtaşă la Învierea Fiului său cu toată fiinţa sa deja la
capătul vieţii pământeşti, adică trăieşte ceea ce noi aşteptăm la sfârşitul timpurilor
când va fi nimicit ’ultimul duşman’, moartea (Cf 1Cor 15,26); trăieşte ceea ce proclamăm
în Crez „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”.
Rădăcinile
acestei victorii asupra morţii, anticipată prodigios în
Maria stau în credinţa Fecioarei din Nazaret: „o credinţă
care este ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi abandonare
totală la iniţiativa şi lucrarea divină…Deci,
credinţa este măreţia Mariei, cum proclamă plină de bucurie Elisabeta: Maria este
„binecuvântată între femei” şi „binecuvântat este rodul trupului său” deoarece este
„mama Domnului”, deoarece crede şi trăieşte într-un mod unic „prima” dintre fericiri,
fericirea credinţei”. „Dragi prieteni! - a continuat papa Benedict - să nu ne mărginim
la a o admira pe Maria în destinul ei de glorie, ca o persoană departe de noi, nu!
Suntem chemaţi să privim cât de mult Domnul, în iubirea sa, a voit şi pentru noi,
pentru destinul nostru final: să trăim, prin intermediul credinţei, în comuniune desăvârşită
de iubire cu el”. Papa a explicat apoi ce se înţelege prin
cuvântul „cer”: nu se referă „la un loc oarecare din univers sau
la vreo stea” ci „la ceva cu mult mai mare şi greu de definit prin mărginitele noastre
concepte umane. Prin acest termen ’cer’ vrem să afirmăm că Dumnezeu, Dumnezeu cel
devenit aproape de noi, nu ne abandonează” nici chiar întru moarte şi nici dincolo
de ea, „dar are un loc pentru noi şi ne dă veşnicia”. Pentru a înţelege puţin mai
mult această realitate - a relevat Sfântul Părinte - „să privim la însăşi viaţa noastră:
noi toţi experimentăm că o persoană, când e moartă, continuă să subziste într-un oarecare
mod în memoria şi în inima celor care au cunoscut-o şi iubit-o. Am putea spune că
în ei continuă să trăiască o parte a acestei persoane, dar este ca o ’umbră’ deoarece
şi această supravieţuire în inima celor dragi ei este destinată să înceteze. Dumnezeu
în schimb nu trece niciodată şi noi toţi existăm în virtutea iubirii sale; existăm
pentru că el ne iubeşte, pentru el s-a gândit la noi şi ne-a chemat la viaţă”.
„Seninătatea
noastră, speranţa noastră, pacea noastră - a mai subliniat Benedict al XVI-lea - se
bazează tocmai pe aceasta: în Dumnezeu, în gândul său şi în iubirea sa, nu supravieţuieşte
doar o ’umbră’ a noastră, dar în el, în iubirea sa creatoare,
noi suntem păziţi şi introduşi cu toată viaţa noastră, cu toată existenţa
noastră, în veşnicie. Este iubirea sa cea care învinge moartea şi ne dă eternitatea,
şi această iubire este ceea ce noi numim ’cer’: Dumnezeu este atât de mare
încât are loc şi pentru noi. Şi omul Isus, care este în acelaşi timp Dumnezeu,
este pentru noi garanţia că ’a fi om’ şi ’a fi Dumnezeu’ pot exista şi trăi veşnic
unul în altul. Aceasta vrea să spună că din fiecare dintre noi nu va continua să existe
doar o parte ce ne este, pentru a spune astfel, smulsă, în timp ce celelalte dispar;
vrea să spună mai degrabă că Dumnezeu cunoaşte şi iubeşte omul întreg, ceea ce noi
suntem. Şi Dumnezeu primeşte în veşnicia sa ceea ce acum, în viaţa noastră, făcută
din suferinţă şi iubire, din speranţă, din bucurie şi tristeţe, creşte şi devine.
Tot omul, toată viaţa sa este luată de Dumnezeu şi în el purificată
primeşte veşnicia”. „Aceasta - a spus papa - este un adevăr
care trebuie să ne umple de bucurie profundă.
Creştinismul nu anunţă
doar o salvare oarecare a sufletului într-un dincolo imprecis, în care tot ceea ce
în lumea aceasta ne-a fost preţios şi drag ar fi şters, dar promite
viaţa veşnică, ’viaţa veacului ce va veni’: nimic
din ceea ce ne este scump şi drag nu se va pierde, ci va găsi plinătate în
Dumnezeu. Toate firele de păr ale capului nostru sunt numărate, a spus Isus într-o
zi (Cf Mt 10,30).
Lumea definitivă va fi împlinirea şi a acestui pământ,
cum spune Sfântul Paul: „Creaţia însăşi va fi eliberată de sclavia stricăciunii pentru
a intra în libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). Atunci se înţelege
cum creştinismul dă o speranţă puternică într-un viitor luminos şi deschide strada
spre realizarea acestui viitor. Noi suntem chemaţi, ca creştini, să zidim această
lume nouă, să lucrăm pentru ca să devină într-o zi ’lumea lui Dumnezeu’, o lume ce
va depăşi tot ceea ce noi înşine am putea construi. În Maria ridicată la cer, părtaşă
pe deplin la Învierea Fiului, noi contemplăm realizarea creaturii umane conform
’lumii lui Dumnezeu’.
Papa a încheiat predica cu serie de invocaţii: „Să-l
rugăm pe Domnul ca să ne facă să înţelegem cât este de preţioasă în ochii săi toată
viaţa noastră; să ne întărească credinţa în viaţa veşnică; să ne facă oameni ai speranţei,
care lucrează pentru a construi o lume deschisă spre Dumnezeu, oameni plini de bucurie,
care ştiu să întrevadă frumuseţea lumii viitoare în mijlocul preocupării vieţii zilnice
şi în această certitudine trăiesc, cred şi speră”.