Sfântul Bonaventura, o cale spre Dumnezeu care poate fi cunoscut cu raţiunea doar până la un punct; dincolo de acesta este nevoie de forţa iubirii: Benedict al XVI-lea la Audienţa Generală din 17 martie a.c.

(RV – 14 iulie 2010) La audienţa generală din 17 martie a.c., Benedict al XVI-lea – revenind asupra figurii Sfântului Bonaventura din Bagnoregio şi asupra abordării sale teologice – a trasat un portret spiritual al sfântului sărbătorit în Biserica Catolică pe 15 iulie, portret din care vă repropunem câteva trăsături.
Viaţa creştină este ca urcarea spre Dumnezeu pe un drum cu trepte. Astfel o percepea în urmă cu 800 de ani Sfântul Bonaventura din Bagnoregio, autorul cărţii „Itinerarium mentis in Deum”, „Itinerarul minţii spre Dumnezeu”. Un urcuş „spre înălţimile lui Dumnezeu” care poate fi parcurs cu forţa raţiunii, a cercetării teologice, până la un anumit punct, dincolo de care rămâne posibilă cunoaşterea doar cu ajutorul luminii iubirii.
Vă amintim că pe 7 septembrie 2009 Sfântul Părinte a mers la Bagnoreggio, în Italia, locul natal al Sfântului Bonaventura, acest episcop şi învăţător al Bisericii, „doctor Serafic”, pe care papa Benedict al XVI-lea l-a definit „un căutător de Dumnezeu” şi „un martor al speranţei”.
Tot cu ocazia audienţei generale din 17 martie a.c. Papa a făcut o interesantă comparaţie între convingerile Sfântului Bonaventura din Bagnoregio şi a Sfântului Toma d’Aquino privind teologia. Să-l ascultăm:

• „Potrivit Sfântului Toma scopul suprem, spre care se îndreaptă dorinţa noastră este: a-l vedea pe Dumnezeu. În acest act simplu de a-l vedea pe Dumnezeu îşi află rezolvarea toate problemele: suntem fericiţi, nu mai e nevoie de nimic altceva. Pentru Sfântul Bonaventura destinul ultim al omului este în schimb: a-l iubi pe Dumnezeu, întâlnirea şi unirea dintre iubirea sa şi a noastră. Aceasta este pentru el definiţia cea mai adecvată a fericirii noastre”.

În acest sens am putea chiar spune că cea mai înaltă categorie pentru Sfântul Toma este adevărul, în timp ce pentru Sfântul Bonaventura este binele. Dar ar fi greşit să se vadă în aceste două răspunsuri o contradicţie. Ambele accente au format tradiţii diferite şi spiritualităţi diferite şi astfel au arătat rodnicia credinţei, în diversitatea expresiilor sale.

La primatul teoriei sau la cel al practicii, Sfântul Bonaventura adaugă un al treilea aspect care, a spus Papa la cateheza din 17 martie, „îmbrăţişează pe celelalte două”, şi anume primatul înţelepciunii. Apărând acest tip de „reflecţie metodică şi raţională a credinţei”, studiosul franciscan se opreşte asupra unei concepţii greşite despre teologia din timpul său - dar şi din timpurile noastre, a observat papa Benedict - potrivit căruia…

• „Raţiunea ar goli credinţa, ar fi o atitudine violentă faţă de cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să ascultăm şi nu să analizăm cuvântul lui Dumnezeu. La aceste argumente împotriva teologiei, care demonstrează pericolele existente în teologia însăşi, Sfântul răspunde; este adevărat că există un mod arogant de a face teologie, o trufie a raţiunii, care se situează pe sine deasupra cuvântului lui Dumnezeu”.
Dar adevărata teologie, munca raţională a bunei şi adevăratei teologii are o altă origine (…) Cine iubeşte vrea să cunoască din ce în ce mai bine şi din ce în ce mai mult pe cel iubit (…) Pentru Sfântul Bonaventura este deci determinant în cele din urmă primatul iubirii. Şi spune Episcopul Romei:

Ceea ce îl influenţează pe Bonaventura în concepţia sa despre teologie este fără îndoială, „primatul iubirii” propriu carismei franciscane. Dar în această idee despre cunoaşterea lui Dumnezeu ca dintr-o progresivă urcare interioară se regăseşte şi influenţa unui teolog antic sirian, aşa-numitul Pseudo-Dionisie, acela care a alcătuit ierarhia îngerilor în nouă ordine:

• „Sfântul Bonaventura interpretează aceste ordine ale îngerilor ca trepte de apropierea făpturii de Dumnezeu. Astfel ele pot reprezenta drumul uman, urcuşul spre comuniunea cu Dumnezeu”.

Aici serviciul audio: