Fidelitatea faţă de Cristos poate costa ostilităţi şi persecuţii: Benedict al XVI-lea,
la ultima audienţă generală înainte de pauza de vară
RV 07 iul 2010. Istoria creştină a cunoscut întotdeauna persoane care şi-au păstrat fidelitatea faţă de Biserică şi de Papa, în ciuda persecuţiilor întâlnite. Unul din aceşti martori este şi teologul medieval Ioan Duns Scotus, despre care Benedict al XVI-lea a vorbit la cateheza audienţei generale de miercuri, în aula Paul al VI-lea din Vatican. Înainte de audienţa generală, Papa a binecuvântat statuia Sfântului Hanibal Maria Di Francia (1851-1927), ce urma să fie amplasată într-o nişă exterioară a bazilicii Sfântul Petru. Benedict al XVI-lea s-a rugat ca Domnul să trimită în secerişul său "lucrători vrednici de Evanghelie", pentru ca "toţi cei care vor privi această imagine, îndemnaţi de acelaşi spirit de caritate" să crească în iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele.
Papa a mers apoi în aula Paul al VI-lea unde era aşteptat de mii de pelerini din întreaga lume. După câteva cateheze despre diferiţi teologi, Sfântul Părinte a vorbit miercuri despre Fericitul Ioan Duns Scotus, care a trăit la sfârşitul secolului al XIII-lea, între coordonatele geografice menţionate pe epitaful său: "Anglia l-a primit. Franţa l-a educat. Köln, în Germania, îi păstrează rămăşiţele pământeşti. În Scoţia s-a născut". Născut în satul Duns, din apropiere de Edimburg, s-a lăsat atras de carisma Sfântului Francisc din Assisi şi a intrat în familia franciscană a Fraţilor Minori. Sfinţit preot în 1291, era înzestrat cu o inteligenţă strălucită care i-a meritat numele de "Doctor subtilis". După studiile de filosofie şi teologie la universităţile din Oxford şi Paris, a trebuit să plece din Paris din cauza conflictului dintre regele Franţei Filip al IV şi papa Bonifaciu al VIII-lea: Duns Scotus a preferat exilul voluntar decât să semneze un document de împotrivire faţă de Papa, impus de rege tuturor călugărilor:
• "Acest fapt ne invită să ne amintim de câte ori, în istoria Bisericii, credincioşii au întâlnit ostilităţi şi chiar îndurat persecuţii din cauza fidelităţii şi devoţiunii lor faţă de Cristos, de Biserică şi de papa. Noi toţi privim cu admiraţie la aceşti creştini care ne învaţă să păstrăm ca pe un bun preţios credinţa în Cristos şi comuniunea cu Succesorul lui Petru, şi în acest fel, cu Biserica Universală".
Duns Scotus a murit la 8 noiembrie 1308, la numai 43 de ani, lăsând un număr important de lucrări. Ioan Paul al II-lea l-a proclamat Fericit la 20 martie 1993 definindu-l "rapsodul Cuvântului întrupat şi apărătorul Neprihănitei Zămisliri". Şi în această expresie este sintetizată contribuţia importantă pe care Duns Scotus a adus-o la progresul teologiei.
• "Mai întâi de toate, el a meditat la misterul Întrupării şi, spre deosebire de mulţi gânditori creştini ai timpului, a susţinut că Fiul lui Dumnezeu s-ar fi făcut om chiar dacă umanitata nu ar fi păcătuit (...). Acest gând, probabil, surprinzător, provine din faptul că pentru Duns Scotus Întruparea Fiului lui Dumnezeu, plănuită încă din veşnicie din partea lui Dumnezeu Tatăl în planul său de iubire, este împlinirea creaţiei, şi face posibil oricărei creaturi, în Cristos şi prin intermediul lui, să fie copleşită de har, să dea laudă şi slavă lui Dumnezeu în veşnicie. Duns Scotus, deşi conştient că, în realitate, din cauza păcatului originar, Cristos ne-a răscumpărat prin Pătimirea, Moartea şi Învierea sa, reafirmă că Întruparea este lucrarea cea mai mare şi cea mai frumoasă din toată istoria mântuirii, şi că aceasta nu este condiţionată de nici un factor contingent, dar este idea originală a lui Dumnezeu de a uni în sfârşit întreaga creaţie cu sine în persoana şi trupul Fiului său".
Această viziune teologică, puternic "cristocentrică", ne deschide la contemplaţie, uimire şi gratitudine. Cristos este centrul istoriei şi al cosmosului, este Cel care dă sens, demnitate şi valoare vieţii noastre:
• "Asemeni papei Paul al VI-lea la Manila, şi eu aş dori astăzi să strig lumii întregi: Cristos este revelatorul lui Dumnezeu cel nevăzut, este primulnăscut din toată creatura, este fundamentul oricărei realităţi. El este Învăţătorul umanităţii, este Răscumpărătorul. El s-a născut, a murit, a înviat pentru noi. El este centrul istoriei şi al lumii. El este Cel care ne cunoaşte şi ne iubeşte. Este însoţitorul şi prietenul vieţii noastre... Eu n-aş mai înceta niciodată să vorbesc despre El (Omilie, 29 noiembrie 1970).
Nu numai lucrarea lui Cristos în istoria mântuirii dar şi rolul Mariei a fost obiectul reflecţiilor sale. În timpul lui Duns Scotus, a reluat Benedict al XVI-lea la cateheză, cea mai mare parte a teologilor aduceau o obiecţie, care părea imposibil de trecut, la doctrina potrivit căreia Maria Preasfântă a fost scutită de păcatul originar (păcatul strămoşesc) încă din prima clipă a conceperii. La prima vedere, într-adevăr, universalitatea mântuirii lui Cristos putea să apară compromisă de o asemenea afirmaţie, ca şi cum Maria n-ar fi avut nevoie de Cristos şi de mântuirea lui. Atunci, pentru a face să se înţeleagă modul în care Maria a fost ferită de păcatul originar, a dezvoltat o argumentaţie care a fost preluată succesiv şi de fericitul Pius al IX-lea în 1854, când a definit solemn dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei. Este vorba de "răscumpărarea preventivă", potrivit căreia Neprihănita Zămislire reprezintă capodopera Răscumpărării realizată de Cristos, pentru că chiar puterea iubirii şi a mijlocirii sale a obţinut ca Mama să fie ferită de păcatul originar. Aşadar, Maria a fost răscumpărată pe deplin de Cristos, dar chiar mai înainte de a fi fost zămislită. De aici, o reflecţie pentru actualitate:
• "Teologi de valoare, precum Duns Scotus în legătură cu Neprihănita Zămislire, au îmbogăţit prin contribuţia lor specifică de gândire ceea ce Poporul lui Dumnezeu credea deja în mod spontan despre Fericita Fecioară şi arăta prin acte de pietate, în expresiile artei şi în general în trăirea creştină. Astfel, credinţa atât în Neprihănita Zămislire cât şi în Înălţarea cu trupul şi sufletul la cer a Fecioarei, era deja prezentă în Poporul lui Dumnezeu, în timp ce teologia încă nu găsise cheia prin care să o interpreteze în totalitatea doctrinei credinţei. Aşadar, Poporul lui Dumnezeu precede teologii şi toate acestea graţie acelui "simţ al credinţei" supranatural, adică a capacităţii dăruite de Duhul Sfânt care abilitează să îmbrăţişeze realitatea credinţei, prin smerenia inimii şi a minţii (...). Fie ca teologii să acorde atenţie la acest izvor al credinţei şi să păstreze umilinţa şi simplitatea celor mici!"
Papa a făcut referinţă aici la predica Sfintei Liturghii concelebrată cu membrii Comisiei Teologice Internaţionale, de la 1 decembrie 2009, când spunea: "Sunt mari învăţaţi, mari specialişti, mari teologi, învăţători ai credinţei, care ne-au învăţat multe lucruri. Au pătruns în detaliile Sfintei Scripturi... dar n-au putut să vadă misterul însuşi, adevăratul nucleu... Esenţialul a rămas ascuns! În schimb, sunt şi în timpul nostru cei mici care au cunoscut acest mister. Să ne gândim la Sfânta Bernadeta Soubirous, la Sfânta Tereza de Lisieux, cu noua sa lectură a Bibliei "neştiinţifică", dar care ajunge la inima Sfintei Scripturi". (Omilie, 1 decembrie 2009).
În fine, ultimul aspect prezentat miercuri la audienţa generală de Benedict al XVI-lea din învăţătura Fericitului Duns Scotus se referă la libertatea omului şi la raportul cu voinţa şi intelectul. O idee de libertate înăscută şi absolută, aşezată în voinţa care precedă intelectul, atât în Dumnezeu cât şi în om, riscă de fapt să conducă la ideea unui Dumnezeu care nu ar mai avea legătură nici măcar cu adevărul şi binele. Şi în cazul omului, ideea libertăţii absolute, amplasată la nivelul voinţei, uitând de legătura cu adevărul, ignoră faptul că libertatea însăşi trebuie să fie eliberată de limitele care îi sunt puse de păcat. "Libertatea, în orice timp, a fost marele vis al umanităţii, încă de la începuturi, dar mai ales în epoca modernă", a evidenţiat Sfântul Părinte. Dar cu toate acestea, a reluat...
• "(...) Chiar istoria modernă, dincolo de experienţa noastră de fiecare zi, ne învaţă că libertatea este autentică şi ajută la construcţia unei civilizaţii autentic umane, numai când este reconciliată cu adevărul. Dacă este desprinsă de adevăr, libertatea devine tragic principiu de distrugere a armoniei interioare din persoana umană, sursă de asuprire din partea celor mai puternici şi violenţi, şi cauză de suferinţă şi de doliu. Libertatea, asemeni oricărei facultăţi cu care omul este înzestrat, creşte şi se perfecţionează, afirmă Duns Scotus, atunci când omul se deschide la Dumnezeu, valorizând acea dispoziţie de a asculta glasul său (potentia oboedientialis): când noi ne dispunem să ascultăm Revelaţia divină, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-l primi, atunci suntem atinşi de un mesaj care umple de lumină şi speranţă viaţa noastră şi suntem cu adevărat liberi".
În viaţa noastră, a încheiat Sfântul Părinte, esenţial este să credem că Dumnezeu ne stă aproape şi ne iubeşte în Cristos Isus, şi să cultivăm o iubire sinceră faţă de El şi de Biserica sa. Ai acestei iubiri, noi suntem martori pe acest pământ".
Salutând în diferite limbi grupurile de pelerini, printre care şi mai mulţi credincioşi din Arhidieceza de Alba Iulia, Papa i-a îndemnat să urmeze şi exemplul Sfintei Maria Goretti, o "copilă, a subliniat Pontiful, care deşi în fragedă vârstă, a dovedit tărie şi curaj împotriva răului". În fine, după cântarea rugăciunii "Tatăl Nostru", Papa a invocat Binecuvântarea Apostolică, pe care o extinde cu bucurie la toţi cei care o primesc acum în spirit de credinţă.
Aici, serviciul audio:
| All the contents on this site are copyrighted ©. |