"Adeziunea coerentă la Evanghelie se măsoară cu metrul suferinţei": vizita Papei la Sulmona, duminica trecută, continuă să alimenteze interesul opiniei publice

RV 06 iul 2010. Vizita pastorală efectuată de Benedict al XVI-lea duminica trecută la Sulmona, în oraşul regiunii Abruzzo afectat de cutremurul din 2009, continuă să fie în atenţia opiniei publice. Cotidianul italian Avvenire, într-un editorial din ediţia de marţi, îndreaptă atenţia asupra "gesturilor repetate" ale lui Benedict al XVI-lea faţă de predecesorul său Celestin al V-lea, pontiful care după mai puţin de cinci luni de conducere a Bisericii a renunţat pentru a se întoarce la viaţa eremitică.

Anul trecut, în bazilica Santa Maria di Collemaggio din L'Aquila, notează editorialistul Mimmo Muolo, Papa i-a dăruit paliumul îmbrăcat în ziua alegerii la catedra lui Petru. În acest an a mers la Sulmona pentru a-i aduce din nou omagiu, în timp ce diecezele din regiunile Abruzzo şi Molise celebrează al optulea centenar de la naştere. De ce papa Celestin al V-lea exercită o fascinaţie atât de puternică pentru Benedict al XVI-lea? Ce-i uneşte pe aceşti doi oameni atât de diferiţi, pe Joseph Ratzinger, un Papă teolog din zorii celui de al Treilea Mileniu, şi Pietro Angellerio, smeritul şi marele eremit din Duecento? Răspunsul la aceste întrebări, continuă editorialul, îl găsim în ansamblul de cuvinte şi gesturi care au marcat recenta vizită pastorală la Sulmona, o vizită care a scos în relief asemănări surprinzătoare între cei doi succesori ai lui Petru, dar şi între perioadele istorice în care Providenţa i-a chemat să conducă Barca lui Petru.

Mai întâi, sobrietatea stilului. Pe măsură ce pontificatul lui Benedict al XVI-lea se conturează şi ne permite să-l cunoaştem mai bine, iese tot mai mult în evidenţă trăsătura sa ascetică, aproape monastică a personalităţii sale. "A sta cu Dumnezeu, a asculta Cuvântul său în Evanghelie şi în liturgia Bisericii, reprezintă o apărare în faţa sclipirilor orgoliului şi mândriei", afirma Papa duminică la întâlnirea cu tinerii. Nu este o subliniere nouă în magisteriul unui Papă care a avertizat întotdeauna cu privire la riscul carierismului, modelor, valorilor efemere şi preocupărilor pentru realităţile materiale, inclusiv şi mai ales în interiorul Bisericii. În urmă cu opt sute de ani, Pietro da Morrone, cel care avea să devină papă cu numele de Celestin al V-lea, căuta mai presus de toate să "stea cu Dumnezeu", alegând singurătatea de pe culmile abrupte ale Apeninilor. Şi Joseph Ratzinger, astăzi Benedict al XVI-lea, a făcut la fel timp de atâţia ani, cufundându-se în studiul teologiei mult îndrăgite. Dar apoi, când şi unul şi celălalt, au fost chemaţi la treapta pontificală, n-au renunţat prin aceasta la stilul care i-a marcat în precedenţă.

A doua asemănare, capacitatea de a trăi pentru ceilalţi. "Sfântul Petru Celestin – amintea Benedict al XVI-lea duminică în mijlocul tinerilor – deşi ducea o viaţă de sihastru, nu era închis în sine". A sta cu Dumnezeu nu îndepărtează de oameni. O dovedeşte, de exemplu, apropierea extraordinară faţă de dramele timpului nostru pe care Benedict al XVI-lea o arată în fiecare zi, şi nu numai prin cuvinte. Pînă şi sensibilitatea sa ecologică îl apropie de eremitul de acum opt secole pentru că într-un timp marcat de dezastre în dauna mediului, nu a pierdut ocazia de a afirma – cum a făcut, din nou, la Sulmona – că "toţi trebuie să se simtă responsabili" de viitorul planetei.

Dar probabil că asemănarea cea mai interesantă, continuă editorialul, se referă chiar la intemperiile culturale. Papa care nu a ezitat să denunţe "murdăria în Biserică" şi să ceară iertare pentru răul făcut de unii fiii ai ei, Papa care arată păcatul drept duşmanul cel mai temibil pentru comunităţile creştine şi care nu se resemnează la dictatura relativismului etic, pune premisele pentru o "revoluţie" nu mai puţin importantă decât cea declanşată de Celestin al V-lea în faţa relelor din timpul său. Şi faptul că se întâmplă şi Pontifului teolog să nu fie înţeles, în afara dar uneori chiar şi în interiorul Bisericii, la fel cum se întâmplase cu sfântul sihastru de acum opt secole, întăreşte şi mai mult paralelismul între cei doi Pontifi. În fond, chiar pe acest ultim teren, cercul asemănărilor se închide la perfecţiune. Adeziunea coerentă la Evanghelie se măsoară întotdeauna cu metrul suferinţei. Ceea ce este valabil pentru toţi, sfinţi, pontifi romani sau simpli credincioşi, acum opt secole sau în al Treilea Mileniu.