"Domnul meu şi Dumnezeul meu!": sărbătoarea sf. apostol Toma

RV 02 iul 2010. Înainte de reforma calendarului latin, realizată în 1969 în urma Conciliului Vatican al II-lea, Sfântul Toma era sărbătorit la 21 decembrie, ziua premergătoare solstiţiului de iarnă, când pământul se afla la cea mai mare depărtare de soare şi în consecinţă temperatura este cea mai scăzută iar noaptea, cea mai lungă între toate nopţile. Era o referinţă la starea sufletească a lui Toma, căruia pe nedrept îi adăugăm aproape întotdeauna supranumele de "necredinciosul". Calendarul nou repune sărbătorirea lui la 3 iulie, dată la care, încă din secolul al VI-lea, se amintea aducerea rămăşiţelor sale pământeşti la Edessa, vechi oraş în Mesopotamia, azi localitatea Urfa din Turcia.

În afară de indiciile pe care le găsim în Evanghelii (Ioan 11,16; 14, 5-6), nu ştim altceva despre viaţa lui. Se crede că a dus numele şi Evanghelia lui Cristos la popoarele din India, pe coasta Malabar, şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras.

Toma, numit şi Didim (Geamănul), e cunoscut mai ales pentru necredinţa sa, care însă s-a risipit în faţa lui Cristos cel înviat: "Domnul meu şi Dumnezeul meu", scurtă şi luminoasă mărturisire de credinţă pascală a Bisericii. Ca răspuns la chinuitoarea îndoială a lui Toma şi la nevoia umană de claritate interioară pe care o simţea în sufletul său, Cristos a rostit acele cuvinte care pot fi considerate un rezumat al Evangheliei şi centru de greutate pentru toţi cei care aveau să-i dăruiască mai târziu credinţa lor: "Toma, tu crezi pentru că ai văzut cu ochii. Fericiţi sunt cei care nu văd şi totuşi cred!" (cfr Ioan 20, 29). Sfântul Grigore cel Mare, papă, meditând cuvintele "Fericiţi cei care nu au văzut şi totuşi cred", face următoare reflecţie: "În noi se împlinesc aceste cuvinte dacă credinţa noastră este urmată de fapte. Căci crede cu adevărat acela care traduce în fapte reale ceea ce crede. Dimpotrivă, despre cei care numai cu numele sunt credincioşi, Sfântul spune: "prin cuvinte afirmă că îl cunosc pe Dumnezeu, dar îl neagă prin faptele lor" (cfr Omilia 26,9).

La cateheza dedicată acestui sfânt apostol în cadrul audienţelor generale de miercuri, Benedict al XVI-lea sublinia că "un alt Toma, marele teolog medieval din Aquino, alătură acestei enunţări de fericire pe acea în mod aparent opusă menţionată de Luca: „Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi” (Lc 10,23). Dar Toma de Aquino comentează: „Are merite mai mari cel care crede fără să vadă decât cel care crede văzând” (In Johann., XX lectio, VI. 2566). Într-adevăr, Scrisoarea către Evrei, amintind toată seria vechilor Patriarhi biblici, care au crezut în Dumnezeu fără să vadă împlinirea promisiunilor sale, defineşte credinţa drept „fundamentul lucrurilor care se speră şi dovada celor care nu se văd” (11,1).

Dar a patra Evanghelie, observa Benedict al XVI-lea la cateheza despre sfântul apostol Toma, "ne oferă unele precizări care conturează trăsăturile personalităţii sale. Prima dintre ele se referă la îndemnul pe care el l-a făcut celorlalţi apostoli, când Isus, într-un moment critic al vieţii sale, a luat hotărârea de a merge în Betania pentru a-l învia pe Lazăr, apropiindu-se astfel în mod riscant de Ierusalim (cfr. Mc 10,32). Cu acel prilej Toma a spus celorlalţi discipoli: „Să mergem şi noi să murim cu el” (In 11,16). Hotărârea sa de a-l urma pe Maestru este cu adevărat exemplară şi ne oferă o învăţătură importantă: arată disponibilitatea totală de a adera la Isus, până într-acolo încât să identifice propria soartă cu cea a Lui şi să vrea să împartă cu El şi încercarea supremă a morţii".

"Într-adevăr", încheia Sfântul Părinte, "lucrul cel mai important este acela de a nu ne îndepărta niciodată de Isus. Pe de altă parte, când Evangheliile folosesc verbul „a urma” este tocmai pentru a arăta că unde se îndreaptă El, acolo trebuie să meargă şi ucenicul său. În acest fel viaţa creştină se defineşte o viaţă cu Isus Cristos, o viaţă ce trebuie trăită împreună cu El. Sfântul Paul scrie ceva asemănător, când îi asigură pe creştinii din Corint: „Voi sunteţi în inima noastră, pentru a muri împreună şi pentru a trăi împreună” ( 2 Corinteni 7,3). Ceea ce se verifică între Apostol şi creştinii săi trebuie, în mod evident, să existe înainte de toate în raportul dintre creştini şi Cristos însuşi: a muri împreună cu el, a trăi împreună cu El, a fi în inima sa după cum El stă în inima noastră" (Audienţa Generală, 27 septembrie 2006).