"Domnul este păstorul meu": fragment din predica lui Benedict al XVI-lea la Liturghia de încheiere a Anului Sfintei Preoţii

(RV - 20 iunie 2010) Papa Benedict al XVI-lea hirotonşte duminica aceasta în bazilica Sfântul Petru14 preoţi pentru dieceza de Roma. Este vorba de 14 diaconi de la diferite Seminarii după cum urmează:
- 4 de la Seminarul Pontifical Roman Major:
- 2 de la Colegiul Capranica
- 7 de la Colegiul Diecezan "Redemptoris Mater"
- 1 din Ordinul Teutonic
Reproducem textul din predica papei Benedict al XVI-lea ţinută vineri 11 iunie la Liturghia de încheiere a Anului Sfintei Preoţii oficiată în Piaţa San Pietro împreună cu circa 15 mii de preoţi din toată lumea. Fragmetnul ce urmează este preluat în boroşura liturgică pusă la dispoziţia credincioşilor duminica aceasta la hirotonirea celor 14 noi preoţi. Traducerea aparţine pr. Mihai Patraşcu.

Cel mai important din acele texte în liturgia de astăzi este Psalmul 23 (22) - "Domnul este păstorul meu" - în care Israelul rugător a primit autorevelarea lui Dumnezeu ca păstor şi a făcut din ea orientare pentru propria viaţă. "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic": în acest prim verset se exprimă bucuria şi recunoştinţa pentru faptul că Dumnezeu este prezent şi se ocupă de noi. Lectura luată din Cartea lui Ezechiel începe cu aceeaşi temă: "Eu însumi voi căuta oile mele şi mă voi îngriji de ele" (Ez 34,11). Dumnezeu se îngrijeşte personal de mine, de noi, de omenire. Nu sunt lăsat singur, rătăcit în univers şi într-o societate în faţa căreia rămânem tot mai dezorientaţi. El se îngrijeşte de mine. Nu este un Dumnezeu îndepărtat, pentru care viaţa mea ar conta prea puţin. Religiile lumii, atât cât putem vedea, au ştiut mereu că, în ultimă analiză, există un singur Dumnezeu. Însă acest Dumnezeu era departe. Aparent El abandona lumea altor puteri şi forţe, altor divinităţi. Cu acestea trebuia găsit un acord. Dumnezeul unic era bun, însă totuşi era departe. Nu constituia un pericol, dar nici nu oferea un ajutor. Astfel nu era necesar să se ocupe de El. El nu domina. În mod straniu, această gândire a reapărut în Iluminism. Încă se înţelegea că lumea presupune un Creator. Însă acest Dumnezeu a construit lumea şi apoi, desigur, s-a retras din ea. Acum lumea avea un ansamblul propriu de legi conform cărora se dezvolta şi în care Dumnezeu nu intervenea, nu putea să intervină. Dumnezeu era numai o origine îndepărtată. Poate că mulţi nu doreau nici măcar ca Dumnezeu să se îngrijească de ei. Nu voiau să fie deranjaţi de Dumnezeu. Însă acolo unde grija şi iubirea lui Dumnezeu sunt percepute ca deranjare, acolo fiinţa umană este răvăşită. Este frumos şi mângâietor să ştiu că există o persoană care mă iubeşte şi se îngrijeşte de mine. Dar este mult mai decisiv ca să existe acel Dumnezeu care mă cunoaşte, mă iubeşte şi se preocupă de mine. "Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine" (In 10,14), spune Biserica înainte de Evanghelie cu un cuvânt al Domnului. Dumnezeu mă cunoaşte, se preocupă de mine. Acest gând ar trebui să ne facă într-adevăr bucuroşi. Să lăsăm ca el să pătrundă profund în interiorul nostru. Atunci înţelegem şi ce înseamnă: Dumnezeu vrea ca noi ca preoţi, într-un mic punct al istoriei, să împărtăşim preocupările lui faţă de oameni. Ca preoţi, vrem să fim persoane care, în comuniune cu grija sa faţă de oameni, să ne îngrijim de ei, să le facem experimentabilă în mod concret această grijă a lui Dumnezeu. Şi, cu privire la domeniul încredinţat lui, preotul, împreună cu Domnul, ar trebui să poată spune: "Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine". "A cunoaşte", în semnificaţia din Sfânta Scriptură, nu este niciodată numai o ştiinţă exterioară aşa cum se cunoaşte numărul de telefon al unei persoane. "A cunoaşte" înseamnă a fi în interior aproape de celălalt. A-l iubi. Noi ar trebui să încercăm să-i "cunoaştem" pe oameni din partea lui Dumnezeu şi în vederea lui Dumnezeu; ar trebui să încercăm să mergem cu ei pe calea prieteniei lui Dumnezeu.
Să ne întoarcem la Psalmul nostru. Acolo se spune: "Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie" (23 [22],3 şi urm.). Păstorul indică drumul corect celor care îi sunt încredinţaţi. El precede şi îi conduce. S-o spunem în manieră diferită: Domnul ne arată cum se realizează în mod corect faptul de a fi oameni. El ne învaţă arta de a fi persoană. Ce trebuie să fac pentru a nu mă prăbuşi, pentru a nu irosi viaţa mea în lipsa de sens? Tocmai aceasta este întrebarea pe care trebuie să şi-i pună orice om şi care valorează în orice perioadă a vieţii. Şi cât întuneric există în jurul acestei întrebări în timpul nostru! Mereu din nou ne vine în minte cuvântul lui Isus, care avea compasiune faţă de oameni, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Doamne, ai milă şi de noi! Arată-ne drumul! Din Evanghelie ştim asta: El însuşi este calea. A trăi cu Cristos, a-l urma pe El - asta înseamnă a găsi calea corectă, pentru ca viaţa noastră să capete sens şi pentru ca într-o zi să putem spune: "Da, a trăi a fost un lucru bun". Poporul lui Israel era şi este recunoscător faţă de Dumnezeu, pentru că El în Porunci a arătat calea vieţii. Marele Psalm 119 (118) este o unică expresie de bucurie pentru acest fapt: noi nu bâjbâim în întuneric. Dumnezeu ne-a arătat care este calea, cum putem merge în modul corect. Ceea ce Poruncile spun a fost sintetizat în viaţa lui Isus şi a devenit un model viu. Astfel înţelegem că aceste directive ale lui Dumnezeu nu sunt lanţuri, ci sunt calea pe care El ne-o indică. Putem fi fericiţi pentru ele şi să ne bucurăm pentru că în Cristos stau în faţa noastră ca realitate trăită. El însuşi ne-a făcut fericiţi. Mergând împreună cu Cristos experimentăm bucuria Revelaţiei, şi ca preoţi trebuie să comunicăm oamenilor bucuria pentru faptul că ne-a fost arătată calea vieţii.
Există apoi cuvântul referitor la "valea întunecată" prin care Domnul îl conduce pe om. Calea fiecăruia dintre noi ne va conduce într-o zi în valea întunecată a morţii în care nimeni nu ne poate însoţi. Şi El va fi acolo. Cristos însuşi a coborât în noaptea întunecată a morţii. Şi acolo El nu ne abandonează. Şi acolo el ne conduce. "Dacă m-aş coborî în împărăţia morţilor, tu eşti de faţă", spune Psalmul 139 (138). Da, tu eşti prezent şi în ultimul travaliu, şi astfel Psalmul nostru responsorial poate spune: chiar şi acolo, în valea întunecată, nu mă tem de nici un rău. Însă vorbind despre valea întunecată putem să ne gândim şi la văile întunecate ale ispitei, descurajării, încercării, pe care orice persoană umană trebuie să le străbată. Şi în aceste văi întunecoase ale vieţii El este acolo. Da, Doamne, în întunericul ispitei, în orele întunecării în care toate luminile par să se stingă, arată-mi că tu eşti acolo. Ajută-ne pe noi, preoţii, pentru ca să putem fi alături de persoanele încredinţate nouă în aceste nopţi întunecate. Pentru ca să le putem arăta lumina ta.
"Toiagul şi nuiaua ta mă mângâie": păstorul are nevoie de toiag împotriva animalelor sălbatice care vor să se năpustească asupra turmei; împotriva hoţilor care-şi caută prada lor. Alături de toiag este nuiaua care dă sprijin şi ajută la străbaterea trecătorilor dificile. Ambele lucruri fac parte şi din slujirea Bisericii, din slujirea preotului. Şi Biserica trebuie să folosească toiagul păstorului, toiagul cu care ocroteşte credinţa împotriva falsificatorilor, împotriva orientărilor care sunt, în realitate, dezorientări. Tocmai folosirea toiagului poate să fie o slujire de iubire. Astăzi vedem că nu e vorba de iubire, atunci când se tolerează comportamente nedemne de viaţa preoţească. Aşa cum nu e vorba de iubire dacă se lasă să se prolifereze erezia, deformarea sau distrugerea credinţei, ca şi cum noi în mod autonom am inventa credinţa. Ca şi cum n-ar mai fi dar al lui Dumnezeu, perla preţioasă pe care n-o lăsăm să ne fie luată. Însă, în acelaşi timp, toiagul trebuie să devină mereu din nou nuiaua păstorului - nuia care să-i ajute pe oameni să poată merge pe cărări dificile şi să-l urmeze pe Domnul.
La sfârşitul Psalmului se vorbeşte despre masa pregătită, despre untdelemnul cu care este uns capul, despre paharul plin de se revarsă, despre posibilitatea de a locui la Domnul. În Psalm acest lucru exprimă înainte de toate perspectiva bucuriei pentru sărbătoarea faptului de a fi cu Dumnezeu în templu, de a fi găzduiţi şi slujiţi de El însuşi, de a putea locui la El. Pentru noi care ne rugăm acest Psalm cu Cristos şi cu Trupul său care este Biserica, această perspectivă de speranţă a dobândit o lărgime şi o adâncime şi mai mari. Vedem în aceste cuvinte, ca să spunem aşa, o anticipare profetică a misterului Euharistiei în care însuşi Dumnezeu ne găzduieşte oferindu-ni-se pe sine însuşi ca hrană - ca acea pâine şi acel vin bun care, singure, pot constitui ultimul răspuns dat foamei şi setei intime a omului. Cum să nu fim fericiţi că putem să fim în fiecare zi oaspeţi la însăşi masa lui Dumnezeu, să locuim la El? Cum să nu fim fericiţi de faptul că El ne-a poruncit: "Faceţi aceasta în amintirea mea"? Fericiţi pentru că El ne-a dat să pregătim masa lui Dumnezeu pentru oameni, să le dăm lor Trupul său şi Sângele său, să le oferim darul preţios al însăşi prezenţei sale. Da, putem să ne rugăm cu toată inima împreună cuvintele Psalmului: "Fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele" (23 [22],6).