Încheierea Anului Sfintei Preoţii: Papa mulţumeşte lui Dumnezeu care se încredinţează unor oameni slabi şi cere iertare pentru scandalul abuzurilor

(RV - 11 iunie 2010) A se servi de un om, în ciuda slăbiciunilor sale, pentru a-l face pe Dumnezeu să fie prezent în toţi oamenii şi în orice timp: în aceasta consistă măreţia preotului. Este gândul, pe care Benedict al XVI-lea l-a plasat în inima Liturghiei euharistice de încheiere a Anului Sfintei Preoţii oficiată vineri la altarul din faţa Bazilicii Vaticane în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus. Extraordinară prezenţa preoţilor la celebrările încheierii anului dedicat lor: în Piaţa San Pietro, din nou plină, s-au aflat vineri dimineaţă ca şi la veghea euharistică din seara precedentă, peste 15 mii de preoţi concelebranţi din 97 de naţiuni, inclusiv din România. Cifrele încep de-acum să corespundă realităţii, întrucât verificate. Din România au fost peste o sută de preoţi de ambele rituri, din toate diecezele ţării.

Ca şi la veghea de rugăciune încheiată cu adoraţia şi binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament, Papa a atins la Liturghie punctele nevralgice ale vocaţiei la preoţie oprindu-se încă o dată prin cuvinte de mare umilinţă asupra rănii provocate de abuzurile în dauna minorilor comise în Biserică. „Cerem cu insistenţă iertare lui Dumnezeu şi persoanelor implicate” pentru ca „un atare abuz să nu se mai întâmple niciodată”.

Papa a vorbit despre marea încredere, marele curaj al lui Dumnezeu la începutul istoriei Bisericii, o îndrăzneală fără limite: a considera că „un om sărman”, - mărginit cum e - să fie capabil să împărtăşească Iubirea infinită. Ca într-o mare frescă, şi într-o predică aproape fără egal ca durată, densitate de conţinut, şi intensitate emotivă, Benedict al XVI-lea a zugrăvit realitatea extraordinară a vocaţiei la preoţie în toate nuanţele ei. A făcut-o prin trăsături luminoase de penel pornind de la rădăcina divină a acestei chemări, dar fără să ascundă umbrele pe care limitele omeneşti le proiectează, uneori în mod nedemn, asupra ei.
• Dumnezeu se slujeşte de un sărman om vrând ca prin intermediul lui să fie prezent pentru oameni şi acţioneze în favoarea lor. Dumnezeu a îndrăznit să se încredinţeze pe sine unor fiinţe umane care, deşi cunoscând slăbiciunile noastre, consideră oamenii capabili să acţioneze şi să fie prezenţi în locul său; acest curaj al lui Dumnezeu constituie lucrul cu adevărat mare în cuvântul ’preoţie’.

"Iată sensul Anului Sfintei Preoţii", a repetat Papa întinderii imense de preoţi concelebranţi în haină albă, care au transformat Piaţa Sfântul Petru într-un imens altar sub cerul liber, având în faţă o mare tapiţerie reprezentându-l pe Sfântul Paroh din Ars: „Am voit să reînsufleţim bucuria că Dumnezeu ne este atât de aproape, şi recunoştinţa pentru faptul că el se încredinţează slăbiciunii noastre”. Voiam să spunem „din nou tinerilor că această vocaţie, această comuniune de slujire pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu, există - mai mult, că Dumnezeu este în aşteptare să spunem „da”. Deci, a constatat Pontiful:
• Era de aşteptat ca ’vrăjmaşului’ această nouă strălucire a preoţiei să nu-i fi fost pe plac; el ar fi preferat să o vadă dispărând, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie împins afară (aplauze). Şi aşa s-a întâmplat încât, tocmai în acest an de bucurie pentru sacramentul preoţiei, au ieşit la lumină păcatele unor preoţi, mai ales abuzul în dauna celor mici, în care preoţia ca sarcină a solicitudinii lui Dumnezeu în avantajul omului este schimbată în opusul ei.
„Dacă Anul Preoţiei ar fi trebuit să fie o glorificare a prestaţiei noastre umane personale, atunci ar fi fost zădărnicit de-a binelea de aceste situaţii”, a observat Papa. În schimb, „considerăm ceea ce s-a întâmplat” ca „o îndatorire de purificare care ne însoţeşte în viitor”. Astfel, încă o dată, cuvintele lui Benedict al XVI-lea au revelat conştiinţa unui rău care cere o solidaritate foarte profundă:
• Şi noi cerem insistent iertare lui Dumnezeu şi persoanelor implicate, în timp ce vrem să promitem să facem tot posibilul pentru ca un atare abuz să nu se mai întâmple niciodată.

Comentând puţin după aceea, Psalmul 23 propus la Liturghie, psalmul păstorului şi al oaspetelui, unde se vorbeşte despre bastonul cu care păstorul apără turma „de animalele sălbatice” şi cârja de care se sprijină „pentru a traversa pasaje dificile”, a adăugat:
• Şi Biserica trebuie să folosească bastonul păstorului, bastonul cu care protejează credinţa împotriva falsificatorilor, împotriva orientărilor care sunt, în realitate, dezorientări. Însăşi folosirea bastonului poate fi un serviciu de iubire. Astăzi vedem că nu este vorba de iubire, când se tolerează comportamente nedemne în viaţa sacerdotală. La fel nu este vorba de iubire dacă se lasă să prolifereze erezia (…) Însă, în acelaşi timp, bastonul trebuie întotdeauna să devină din nou cârjă pentru păstor, cârjă de sprijin care să ajute oamenii să poată păşi pe drumuri anevoioase şi să-l urmeze pe Domnul.

În Psalmul 23, Benedict al XVI-lea identificase răspunsul uman de „iubire şi gratitudine” lui Dumnezeu care, a spus, prin Cristos şi-a deschis inima „pentru noi”:
• Dumnezeu se îngrijeşte personal de mine, de noi, de umanitate. Nu sunt lăsat singur, pierdut în univers şi într-o societate în faţa căreia se rămâne din ce în ce mai dezorientaţi. El îmi poartă de grijă. Nu este un Dumnezeu ce stă departe, pentru care viaţa mea ar conta prea puţin.

Un Dumnezeu „unic şi bun, dar departe”, a continuat, este în schimb cel considerat de religiile lumii, în timp ce în trecut Iluminismul îl considerase creator şi că apoi s-a dezinteresat de însăşi creatura sa şi de istoria ei, în care, a afirmat „Dumnezeu nu intervenea, nu putea să intervină”:
• Mulţi poate nu doreau nici ca Dumnezeu să se îngrijească de ei. Nu voiau să fie deranjaţi de Dumnezeu. Acolo unde solicitudinea şi iubirea lui Dumnezeu sunt percepute ca deranj, acolo fiinţa umană se prăbuşeşte. Este frumos şi mângâietor a şti că există o persoană care îmi vrea bine şi se îngrijeşte de mine.

Dar este mult mai decisiv că există acel Dumnezeu care mă cunoaşte, mă iubeşte şi se preocupă de mine. „Acest gând - a insistat - ar trebui să ne facă cu adevărat bucuroşi”. Dumnezeu „vrea ca noi ca preoţi, într-un mic punct al istoriei, să împărtăşim preocupările sale pentru oameni”:
• „A cunoaşte”, în semnificaţia dată de Sfânta Scriptură, nu este niciodată doar un a şti exterior, aşa cum se cunoaşte numărul de telefon al unei persoane. „A cunoaşte” înseamnă a fi lăuntric aproape de altul. A-i vrea bine. Noi ar trebui să căutăm să „cunoaştem” oamenii din partea lui Dumnezeu şi în vederea lui Dumnezeu; ar trebui să căutăm să păşim cu ei pe calea prieteniei cu Dumnezeu”.

Şi dacă este inevitabil ca în cursul vieţii să trebuiască să parcurgem „căi întunecate ale ispitei, ale descurajării, ale încercării, pe care fiecare fiinţă umană trebuie să le traverseze”:
• Şi în aceste văi întunecate ale vieţi el este acolo. Da, Domnul, în întunecimile ispitei, în orele obscurităţii în care toate luminile par să se stingă, arată-mi că tu eşti acolo. Ajută-ne pe noi preoţii, ca să putem fi alături de persoanele încredinţate nouă în asemenea nopţi întunecate. Pentru ca să le putem arăta lumina ta.

O urare care la terminarea Liturghiei, Benedict al XVI-lea a încredinţat-o unei rugăciuni de consacrare şi încredinţare Inimii Neprihănite a Mariei, urmată de invitaţia solemnă, formulată în şapte limbi şi adresată celor peste 400 de mii de preoţi catolici din întreaga lume „de a fi credincioşi promisiunilor” preoţeşti, reînnoite la Liturghie, în bisericile din Orient şi din Occident, şi „de a continua cu reînnoit avânt drumul de sfinţire în această slujire sacră”.

Aici serviciul audio: