Predica papei Benedict al XVI-lea în solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului: De la preoţia existenţială a lui Isus dobândită prin jertfa propriei vieţi la preoţia comună a celor botezaţi şi la cea ministerială conferită prin hirotonire (text)

(RV - 11 iunie 2009) S-a celebrat joi în Vatican solemnitatea „Trupul şi Sângele Domnului”, sărbătoare care în Italia şi în alte ţări - fie chiar doar procesiunea euharistică - este transferată pentru duminica următoare, anul acesta pe 6 iunie. Papa Benedict al XVI-lea, a celebrat Sfânta Liturghia la altarul bazilicii Sfântul Ioan din Lateran, catedrala Romei, începând de la ora 19, încheiată cu binecuvântarea euharistică. Modificări de ultim moment: din cauza vremii nefavorabile, Liturghia a fost celebrată în interiorul bazilicii iar procesiunea cu Preasfântul Sacrament pe Via Merulana până la bazilica Santa Maria Maggiore a fost anulată.
• Secvenţe muzicale din cântarea de intrare: "Cibavit eos ex adipe frumenti":

După cântarea de intrare, Papa a introdus Liturghia cu această invitaţie:
• Dragi fraţi şi surori, în această solemnitate a Trupului şi Sângelui lui Cristos vrem să participăm cu credinţă şi gratitudine la celebrarea euharistică pentru a putea primi din nou elan în drumul spre sfinţenie şi creşte în imitarea lui Cristos Înviat. Preasfântul Sacrament care în această seară este purtat în procesiune pe străzile noastre să inspire credinţă şi stupoare pentru mântuirea şi viaţa pe care le dă lumii. Să răspundem la invitaţia de a participa la Cina Mielului care ridică păcatele lumii, mărturisindu-ne păcatele şi reînnoindu-ne angajamentul în serviciul Domnului.
 
La predică papa Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra raportului dintre Euharistie şi Preoţia lui Cristos.
• Dragi fraţi şi surori, preoţia Noului Testament este strâns legată de Euharistie. De aceea astăzi, în solemnitatea Trupul Domnului şi aproape de încheierea Anului Sfintei Preoţii, suntem invitaţi să medităm asupra raportului dintre Euharistie şi Preoţia lui Cristos. În această direcţie ne orientează şi prima lectură şi psalmul responsorial, care prezintă figura lui Melchisedec. Scurtul fragment din Cartea Genezei (Cf 14 18-20) afirmă că Melchisedec, regele Salemului, era „preot al Dumnezeului cel Preaînalt”, şi pentru aceasta „a oferit pâine şi vin” şi „l-a binecuvântat pe Abraham” întorcându-se dintr-o victorie în bătălie; Abraham însuşi i-a dat a zecea parte din tot ce luase. Psalmul, la rândul său, conţine în ultima strofă o expresie solemnă, un jurământ al lui Dumnezeu însuşi, care declară Regelui Mesia: „Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec” (Ps 110,4); astfel Mesia este proclamat nu numai Rege, dar şi Preot. De la acest pasaj pleacă autorul Scrisorii către Evrei pentru expunerea sa amplă şi articulată. Şi noi l-am făcut să răsune în refrenul: „Tu eşti preot în veci, Doamne Cristoase”: aproape o profesiune de credinţă, care capătă o semnificaţie deosebită în sărbătoarea de azi. Este bucuria comunităţii, bucuria Bisericii întregi, care, contemplând şi adorând Preasfântul Sacrament, recunoaşte în el prezenţa reală şi permanentă a lui Isus, mare şi veşnic Preot.

Lectura a doua şi Evanghelia poartă în schimb atenţia asupra misterului euharistic. Din Scrisoarea întâi către Corinteni (Cf 11,23-26) a fost luat un fragment fundamental în care Sfântul Paul aminteşte acelei comunităţi semnificaţia şi valoarea „Cinei Domnului”, pe care Apostolul le transmisese şi învăţase, dar care riscau să se piardă. Evanghelia însă este povestirea minunii pâinilor şi a peştilor, în redactarea Sfântului Luca: un semn atestat de toţi evangheliştii şi care prevesteşte darul pe care Cristos îl va face de sine însuşi, pentru a dărui omenirii viaţa veşnică. Amândouă aceste texte pun în evidenţă rugăciunea lui Cristos, în actul frângerii pâinii. Natural, există o diferenţă netă între cele două momente: când împarte pâinile şi peştii pentru mulţimi, Isus mulţumeşte Tatălui ceresc pentru providenţa sa, încrezându-se că el nu va face să lipsească hrana pentru toţi acei oameni. La Ultima cină, în schimb, Isus transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele său, pentru ca ucenicii să se poată hrăni cu el şi să trăiască în comuniune intimă şi reală cu el.
 
Primul lucru pe care trebuie să-l amintim mereu este că Isus nu era preot după tradiţia iudaică. Familia sa nu era una sacerdotală. Nu aparţinea de descendenţa lui Aron, ci de cea a lui Iuda, şi de aceea în mod legal îi era închisă calea preoţiei. Persoana şi activitatea lui Isus din Nazaret nu se situează pe linia preoţilor antici, dar mai degrabă în cea a profeţilor. Şi în această linie, Isus a luat distanţele de o concepţie rituală despre religie, criticând orientarea care acorda valoare preceptelor omeneşti legate de puritatea rituală mai curând decât observării poruncilor lui Dumnezeu, adică iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, care „valorează mai mult decât toate arderile de tot şi sacrificiile” (Mc 12,33). Până şi în interiorul Templului din Ierusalim, loc sacru în cel mai înalt grad, Isus săvârşeşte un gest eminent profetic, când izgoneşte schimbătorii de bani şi vânzătorii de animale, toate lucruri care servesc pentru oferirea jertfelor tradiţionale. Deci, Isus nu este recunoscut ca un Mesia preoţesc, ci profetic şi regesc. Chiar şi moartea sa, pe care noi creştinii pe bună dreptate o numim „sacrificiu” nu avea nimic din jertfele vechi, din contra, era ceva total opus: executarea unei condamnări la moarte, prin răstignire, cea mai infamantă, petrecută în afara zidurilor Ierusalimului.

Atunci, în ce sens Isus este preot? Ne-o spune tocmai Euharistia. Putem să plecăm de la acele simple cuvinte care îl descriu pe Melchisedec: „a oferit pâine şi vin” (Gen 14,18). Este ceea ce a făcut Isus la ultima Cină: a oferit pâine şi vin, şi în acel gest s-a rezumat total pe sine însuşi şi întreaga sa misiune. În acel act, în rugăciunea care îl precede şi în cuvintele care îl însoţesc se află tot sensul misterului lui Cristos, aşa cum îl exprimă Scrisoarea către Evrei într-un pasaj decisiv, pe care e necesar să-l reproducem: „În zilele sale pământeşti - scrie autorul referindu-se la Isus - el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită totalei sale abandonări în mâinile lui. Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el, fiind numit de Dumnezeu mare preot după rânduiala lui Melchisedec” (5,7-10).
În acest text, care face aluzie clară la agonia spirituală din Ghetsemani, patima lui Cristos este prezentată ca o rugăciune şi ca o ofrandă. Isus înfruntă „ora” sa, care îl conduce la moartea pe cruce, scufundat într-o adâncă rugăciune, care consistă în uniunea propriei sale voinţe cu cea a Tatălui. Această dublă şi unică voinţă este o voinţă de iubire. Trăită în această rugăciune, încercarea tragică pe care Isus o înfruntă este transformată în ofrandă, în jertfă vie.

Spune Scrisoarea către Evrei că Isus „a fost ascultat”. În ce sens? În sensul că Dumnezeu Tatăl l-a eliberat de la moarte şi l-a înviat. A fost ascultat tocmai pentru deplina sa abandonare la voinţa Tatălui: planul de iubire al lui Dumnezeu a putut să se împlinească perfect în Isus, care, ascultând până la în clipa extremă a morţii pe cruce, a devenit „cauză de mântuire” pentru toţi cei care ascultă de el. A devenit adică mare Preot pentru că a luat el însuşi asupra sa tot păcatul lumii, ca „Miel al lui Dumnezeu”. Este Tatăl cel care îi conferă această preoţie chiar în momentul în care Isus traversează pasajul morţii şi învierii sale. Nu este o preoţie după rânduiala legii mozaice (Cf Lev 8-9), ci, „după rânduiala lui Melchisedec”, după o rânduială profetică, dependentă doar de relaţia sa singulară cu Dumnezeu.

Să ne întoarcem la expresia Scrisorii către Evrei care spune: „Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit”. Preoţia lui Cristos comportă suferinţa. Isus a suferit cu adevărat, şi a făcut-o pentru noi. El era Fiul şi nu avea nevoie să înveţe ascultarea, însă noi da, aveam şi avem mereu nevoie. De aceea Fiul a asumat umanitatea noastră şi pentru noi s-a lăsat „educat” în creuzetul suferinţei, s-a lăsat transformat de ea, ca bobul de grâu care pentru a produce rod trebuie să moară în pământ. Prin acest proces Isus a fost „dus la desăvârşire - făcut desăvârşit”, în greacă teleiotheis. Trebuie să ne oprim asupra acestui termen deoarece este foarte semnificativ. El indică parcurgerea unui drum, adică tocmai drumul de educaţie şi transformare a Fiului lui Dumnezeu prin intermediul suferinţei, prin pătimirea dureroasă. Datorită aceste transformări, Isus Cristos a devenit „mare preot” şi poate salva pe toţi cei care i se încredinţează lui. Termenul teleiotheis, tradus pe bună dreptate „dus la desăvârşire” aparţine unei rădăcini verbale care, în versiunea greacă a Pentateuhului, adică primele cinci cărţi al Bibliei, este mereu folosit pentru a indica consacrarea vechilor preoţi.

Această descoperire este foarte preţioasă, deoarece ne spune că pătimirea a fost pentru Isus ca o consacrare sacerdotală. El nu era preot după Lege, dar a devenit astfel în mod existenţial în Paştele său de pătimire, moarte şi înviere: s-a oferit pe sine ca ispăşire şi Tatăl, înălţându-l deasupra oricărei creaturi, l-a constituit Mijlocitor universal de mântuire.

Să ne întoarcem în meditaţia noastră, la Euharistia, care peste puţin va fi în centrul adunării noastre liturgice. În ea Isus a anticipat sacrificiul său, un Sacrificiu ne ritual, dar personal. În Ultima Cină el acţionează mânat de acel „duh veşnic” prin care se va oferi apoi pe Cruce (Cf Evr 9,14) Mulţumind şi binecuvântând, Isus transformă pâinea şi vinul. Este iubirea divină cea care transformă: iubirea cu care Isus acceptă anticipat să se de-a cu totul pe sine însuşi pentru noi. Această iubire nu este alta decât Duhul Sfânt, Duhul Tatălui şi al Fiului, care consacră pâinea şi vinul şi le schimbă substanţa în Trupul şi Sângele Domnului, făcând prezent în Sacrament însuşi Sacrificiul care se săvârşeşte apoi în mod sângeros pe Cruce. Putem deci să concludem că Cristos este preot adevărat şi eficace pentru că era plin de forţa Spiritului Sfânt, era copleşit cu toată plinătatea iubirii lui Dumnezeu, şi aceasta chiar „în noaptea în care a fost vândut”, chiar în „ceasul întunericului” (Cf Lc 22,53). Este această forţă divină, aceeaşi care a înfăptuit Întruparea Cuvântului, care transformă violenţa extremă şi injustiţia extremă în act suprem de iubire şi de dreptate. Aceasta este lucrarea preoţiei lui Cristos, pe care Biserica a moştenit-o şi o prelungeşte în istorie, în dubla formă a preoţiei comune a celor botezaţi şi a celei ministeriale, pentru a transforma lumea cu iubirea lui Dumnezeu. Toţi, preoţi şi credincioşi, ne hrănim din aceeaşi Euharistie, toţi ne prosternăm pentru a o adora, pentru că în ea este prezent Învăţătorul şi Domnul nostru, este prezent adevăratul Trup al lui Isus, Victimă şi Preot, mântuirea lumii. Veniţi să tresăltăm în cântece de bucurie! Veniţi să adorăm! Amin.