Funeraliile cardinalului Luigi Poggi. Benedict al XVI-lea: o viaţă preoţească dedicată slujirii directe a Sfântului Scaun; un protagonist al diplomaţiei „Ostpolitik”; a concelebrat şi ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti

(RV - 7 mai 2010) S-au desfăşurat vineri 7 mai, la altarul catedrei din Bazilica Vaticană funeraliile cardinalului Luigi Poggi, chemat la cele veşnice, marţi 4 mai, în al 93 an al vieţii pământeşti. Era originar din oraşul italian Piacenza şi a slujit Biserica în calitate de nunţiu apostolic în diferite ţări şi ca arhivist şi bibliotecar al Sfintei Romane Biserici. Timp de mai mulţi ani a fost nunţiu apostolic cu însărcinări speciale pentru ţările Europei Centrale şi de Răsărit în perioada regimurilor totalitare. În această calitate a vizitat de mai multe ori România şi a fost un prieten al României.

Liturghia înmormântării a fost prezidată de cardinalul Agenlo Sodano, decanul Colegiului şi concelebrată împreună cu cardinalii prezenţi dar şi cu arhiepiscopul mitropolit de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu, preşedintele Conferinţei Episcopilor Catolici din România.
La terminarea Liturghiei euharistice, Papa a vorbit celor prezenţi şi a oficiat riturile Ultima Commendatio şi Valedictio - Ultima recomandare şi Ultimul rămas bun.

Secvenţe muzicale "Requiem".
V-aţi reunit în jurul altarului Domnului pentru a-l însoţi cu celebrarea Jertfei euharistice, în care se actualizează Misterul pascal, ultima călătorie a iubitului cardinal Luigi Poggi, pe care Domnul l-a chemat la sine: a spus Benedict al XVI-lea la începutul cuvântului de învăţătură cu ocazia acestui eveniment.

Evanghelia acestei Liturghii ne ajută să trăim mai intens momentul trist al despărţirii de viaţa pământească a regretatului nostru frate. Durerea pentru pierderea persoanei sale este atenuată de speranţa învierii, întemeiată pe însuşi cuvântul lui Isus: „Aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,40).

În faţa misterului morţii, pentru omul care nu are credinţă totul pare că se pierde în mod iremediabil. Doar cuvântul lui Cristos luminează drumul vieţii şi conferă valoare fiecărui moment al ei. Isus Cristos este Domnul vieţii, şi a venit ca să învie în ziua din urmă tot ceea ce Tatăl i-a încredinţat (Cf In 6,39). Acesta este şi mesajul pe care Petru îl anunţă cu mare forţă în ziua Rusaliilor (Cf Fap 2, 14.22b-289. El arată că Isus nu putea să fie reţinut de moarte. Dumnezeu l-a dezlegat de angoasele ei, căci nu era posibil ca ea să-l ţină în puterea sa. Pe cruce Cristos a repurtat victoria, care trebuia să se manifeste ca o depăşire a morţii, adică prin învierea sa.

În acest orizont de credinţă regretatul nostru Frate a condus toată existenţa sa, consacrată lui Dumnezeu şi slujirii fraţilor, devenind astfel martor al acelei credinţe curajoase care ştie să se bazeze total pe Dumnezeu. Putem spune că întreaga misiune preoţească a cardinalului Luigi Poggi a fost dedicată slujirii directe a Sfântului Scaun.

Născut la Piacenza pe 25 noiembrie 1917, după studiile ecleziastice la Colegiul „Alberoni” şi hirotonirea preoţească, primită pe 28 iulie 1940, a continuat studiile la Roma, obţinând doctoratul „in utroque iure” şi desfăşurând ministerul preoţesc în diferite parohii romane.

Intrând în Academia Ecleziastică Pontificală, a început în 1945 munca sa la Secretariatul de Stat, în ceea ce se numea atunci Prima Secţie: ani dificili, în cursul cărora nu s-a cruţat să slujească Biserica. După o primă misiune, în primăvara anului 1963, pe lângă guvernul Republicii Tunisia pentru a ajunge la un „modus vivendi” între Sfântul Scaun şi guvernul acelei ţări privind situaţia juridică a Bisericii Catolice în Tunisia, în aprilie 1965, a fost numit delegat apostolic pentru Africa Centrală, cu demnitatea de arhiepiscop şi jurisdicţie pentru Camerun, Ciad, Congo-Brazzaville, Gabon şi Republica Cantrafricană. În 1969 a fost promovat nunţiu apostolic în Perù, unde a rămas până în august 1973, când a fost rechemat la Roma, primind calificarea de Nunţiu Apostolic cu însărcinări speciale, în mod specific pentru a avea contacte cu guvernele Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei, României şi Bulgariei, în scopul de a ameliora situaţia Bisericii catolice în acele ţări.

În iulie 1974 au fost instituţionalizate raporturile dintre Sfântul Scaun şi guvernul polonez şi mons. Poggi a fost numit Şef al Delegaţiei Sfântului Scaun pentru contactele permanente de lucru cu guvernul Poloniei.

În acea perioadă a făcut numeroase călătorii în Polonia, întâlnind multe personalităţi atât politice cât şi ecleziastice, devenind, la şcoala superiorului său, cardinalul Agostino Casaroli, un protagonist al diplomaţiei vaticane, cunoscută cu denumirea germană de „Ostpolitik” pentru ţările blocului comunist. Pe 19 aprilie 1986 este numit nunţiu apostolic în Italia; de atunci această nunţiatură a fost însărcinată să studieze practicile relative la numirile episcopale în această ţară. Şi, tot în acea perioadă, el, în calitatea de reprezentant pontifical, a gestionat delicata fază de reorganizare a diecezelor italiene. Creat şi publicat cardinal în consistoriul din 26 noiembrie 1994, a fost numit de Venerabilul Ioan Paul al II-lea arhivist şi bibliotecar al Sfintei Romane Biserici, păstrând această funcţie până în martie 1998.

Dragi fraţi, au fost proclamate puţin mai înainte cuvintele apostolului Paul: „Dacă am murit cu Cristos, credem că şi vom trăi cu el” (Rom 6, 8). Această pagină di Scrisoarea către Romani constituie unul din textele fundamentale ale Lecţionarul liturgic. De fapt, ea ne este propusă în fiecare an în cursul Veghii pascale. Ne gândim la aceste luminate cuvinte ale Sfântului Paul, în timp ce aducem iubitului cardinal Luigi Poggi ultimul salut. De câte ori, el însuşi le-a citit, le-a medita şi comentate! Ceea ce Apostolul scrie în legătură cu uniunea mistică a celui botezat cu Cristos mort şi înviat, acum el trăieşte în realitatea de dincolo, liber de condiţionările impuse naturii umane de păcat. „Într-adevăr - cum afirmă Sf. Paul în acelaşi pasaj - cine a murit, este eliberat de păcat” (Rom 6,7). Uniunea sacramentală, dar reală, cu Misterul pascal al lui Cristos deschide celui botezat perspectiva de a participa la aceeaşi glorie. Şi acest lucru are o urmare deja pentru viaţa de pe pământ, deoarece, dacă în virtutea botezului noi participăm deja la învierea lui Cristos, atunci, deja acum „putem umbla într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). Iată pentru ce pioasa moarte a unui frate în Cristos, cu atât mai mult dacă semnat cu caracterul preoţesc, este întotdeauna motiv de intimă şi recunoscătoare uimire pentru planul divinei paternităţi, care ne eliberează de puterea întunericului şi ne strămută în împărăţia Fiului său iubit (Cf Col 1,13).

În timp ce invocăm pentru acest Frate al nostru mijlocirea maternă a Fericitei Fecioare Maria, Regina Apostolilor şi Mama Bisericii, îi încredinţăm sufletul ales Părintelui vieţii, pentru ca să-l introducă în locul pregătit pentru prietenii săi, slujitori credincioşi ai Evangheliei şi ai Bisericii.
 
Aici serviciul audio: