Giulgiul, icoana misterului Sâmbetei Sfinte, scrisă cu sânge, vorbeşte despre iubire şi viaţă: meditaţia lui Benedict al XVI-lea în domul din Torino

(RV - 3 mai 2010) „Sunt aici ca succesor al lui Petru, şi port în inimă întreaga Biserică, mai mult, întreaga omenire”. Giulgiul sacru este ca un document „fotografic” şi prezintă „misterul cel mai obscur al credinţei” şi „în acelaşi timp semnul cel mai luminos al unei speranţe care nu are margini”. A spus Benedict al XVI-lea în meditaţia sa axată pe Sâmbăta Sfântă, după ce, duminică 2 mai, în cursul după amiezii, a venerat Giulgiul expus în domul din Torino, al treilea moment al vizitei sale de o zi în oraşul de reşedinţă a regiunii italiene Piemont. Împreună cu episcopul Romei s-au reunit în rugăciune mii de credincioşi prezenţi în catedrală precum şi în Piaţa San Giovanni din exteriorul edificiului. Papa, privind relele de care suferă timpul nostru, a vorbit şi despre „golul din inima” omului care „s-a lărgit din ce în ce mai mult” şi a indicat în Cristos speranţa mântuitoare.

În continuare, serviciul trimisului nostru Massimiliano Menichetti:
• Benedict al XVI-lea s-a făcut pelerin printre pelerini şi s-a rugat împreună cu cei două milioane de credincioşi care au adus omagiu Giulgiului, în domul din Torino, în timpul acestei expuneri care se va încheia pe 23 mai.
• Se poate spune că Giulgiul este Icoana acestui mister, Icoana Sâmbetei Sfinte. Într-adevăr el este o pânză sepulcrală, care a învelit trupul unui om răstignit întru totul corespunzător celor pe care Evangheliile le spun despre Isus.

„Giulgiul din Torino - a reafirmat Benedict al XVI-lea - ne oferă imaginea despre cum era” trupul lui Isus „întins în mormânt în acel timp, care, cronologic, a fost scurt - circa o zi şi jumătate, dar a fost imens, infinit în valoarea şi semnificaţia sa”. Şi referindu-se la Sâmbăta Sfântă ca zi „a tăcerii” şi „solitudinii” a trasat o paralelă cu inima omului de azi.
• Ascunderea lui Dumnezeu face parte din spiritualitatea omului contemporan, în mod existenţial, aproape inconştient, ca un gol în inimă care s-a lărgit tot mai mult. Citând cele două războaie mondiale, lagărele şi gulagurile, Hiroshima şi Nagasaki, Benedict al XVI-lea a spus că „epoca noastră a devenit în măsură tot mai mare o Sâmbătă Sfântă”, în care „întunericul acestei zile interpelează pe toţi cei care se întreabă asupra vieţii” şi „în mod special” pe „credincioşi”.
• Cu toate acestea moartea Fiului lui Dumnezeu, a lui Isus din Nazaret are un aspect opus, cu totul pozitiv, izvor de mângâiere şi de speranţă. Şi aceasta mă face să mă gândesc la faptul că Giulgiul sacru se comportă ca un document „fotografic”, dotat cu un „pozitiv” şi cu un „negativ”. Şi într-adevăr este tocmai aşa: misterul cel mai întunecat al credinţei este în acelaşi timp semnul cel mai luminos al unei speranţe ca nu are margini.

În continuare papa Benedict a explicat că Giulgiul dă mărturie despre „acel interval unic şi irepetabil în istoria umanităţii şi a universului, în care Dumnezeu, în Isus Cristos a împărţit cu noi nu numai moartea noastră, dar şi rămânerea cu noi în moarte.
• Dumnezeu, făcut om, a ajuns până la punctul de a intra în solitudinea extremă şi absolută a omului, unde nu ajunge nici o rază de iubire, unde domneşte abandonarea totală fără vreun cuvânt de mângâiere: „iadul”. Isus Cristos, rămânând în moarte, a trecut dincolo de poarta acestei solitudini ultime pentru a ne călăuzi şi pe noi să o traversăm împreună cu el.

Papa a evidenţiat că Cristos a pătruns cu iubirea sa moartea purtând speranţa nouă a Învierii. „Mi se pare că privind această Pânză sacră cu ochii credinţei - a adăugat - se percepe ceva din această lumină”. „Mă gândesc - a continuat - că dacă mii şi mii de persoane vin” să venereze Giulgiul este pentru că în el văd biruinţa vieţii asupra morţii, a iubirii asupra urii. Şi a observat: „Aceasta este puterea Giulgiului”:
• Din chipul acestui „Om al durerilor”, care poartă asupra sa pătimirea omului din orice timp şi din orice loc, şi pătimirile noastre, suferinţele noastre, dificultăţile noastre, păcatele noastre - „Passio Christi. Passio hominis”, se degajă o maiestate solemnă, o stăpânire paradoxală.

Acest chip, aceste mâini şi aceste picioare, această coastă, tot trupul acesta vorbeşte - a evidenţiat - este el însuşi un cuvânt pe care îl putem asculta în tăcere.
• Vorbeşte cu sângele, iar sângele este viaţa! Giulgiul este o Icoană scrisă cu sânge; sânge al unui om biciuit, încununat cu spini, răstignit şi străpuns în coasta dreaptă. Imaginea întipărită pe Giulgiu este aceea a unui mort, dar sângele vorbeşte despre viaţa sa. Fiecare urmă de sânge vorbeşte despre iubire şi despre viaţă.

Şi referindu-se la rana din coastă „provocată de o lovitură de lance romană” a subliniat că „acel sânge şi acea apă” care au ieşit afară „vorbesc despre viaţă”. „Este ca un izvor - a spus în încheiere - care murmură în tăcere, iar noi putem să-l auzim, putem să-l ascultăm în tăcerea Sâmbetei Sfinte.

Aici serviciul audio: