Eu şi Tatăl una suntem: pregătire la Duminica Bunului Păstor, a IV din Timpul pascal
(RV - 23 aprilie 2010) E ziua Domnului. Duminica a IV-a a Paştelui este duminica Păstorului şi a vocaţiei. În ciclul C al Anului citim la Sfânta Liturghie din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 10,27-30: În acel timp, Isus a spus: „Eu sunt păstorul cel bun. Oile mele ascultă glasul meu: eu le cunosc şi ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică: nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem”.
1. Pe fundalul sărbătorii ebraice Hanukkàh. La jumătatea Timpului pascal Biserica ne face să medităm în această duminică dar şi în următoarele două zile succesive, asupra câtorva fragmente din capitolul 10 al Evangheliei după Ioan, în care Isus, mai întâi se defineşte pe sine Poarta oilor şi apoi ca Păstor gata să se jertfească pentru cei pe care Tatăl i-a încredinţat grijii sale. Precizăm, pentru a ne orienta, că nu mai suntem la Cafarnaum în apropierea Paştelui unde Isus vorbea despre pâinea vieţii, ci la Ierusalim în timpul sărbătorii de iarnă, a Înnoirii, a Dedicării Templului (Hanukkàh), o sărbătoare recentă în comparaţie cu Paştele (Pesach) şi cea a Cincizecimii sau Rusaliilor (Shavuôt), dar care devenise importantă pentru conţinuturile ei mesianico-politice.
În această sărbătoare, cu apa luată de la piscina din Siloe, templul era în fiecare an resfinţit simbolic prin binecuvântarea porţilor sale, dintre care cea mai importantă era poarta de Nord, străjuită de Turnul Antonia şi numită „probatica” sau „a oilor” de la cuvântul grec „próbaton” care înseamnă „oaie”. De fapt, pe această poartă treceau oile care erau duse să fie jertfite.
2. Poarta mântuirii. Imediat după binecuvântarea acestei porţi, în timp ce corul templului cânta: „Aceasta este poarta Domnului; cei drepţi vor trece prin ea” (Ps 117/118,20), oile treceau pentru a fi introduse în templu şi pregătite pentru sacrificiu.
Ne putem imagina gândurile şi simţămintele lui Isus care, luând parte la această celebrare liturgică, se gândea că el este păstorul turmei şi în acelaşi timp, mielul pentru marele sacrificiu şi poarta mântuirii.
Poarta mântuirii! Cât era de impresionantă acea poartă deschisă, prin care trecea acel fluviu de viaţă destinat morţii. Nu! Se gândea Isus. Cei care vor trece prin mine, nu vor găsi moartea, ci viaţa. De aceea a spus: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune” (In 10,9).
El deci se simţea Poartă şi Păstor: poartă care salvează şi păstor care conduce, care hrăneşte, care apără. Şi ceilalţi, adică cei care pândeau credinţa ucenicilor săi? Erau doar hoţi de suflete, pe care ucenicii săi nu trebuiau să-i urmeze, nici să-i asculte. Cum puteau ucenicii lui să creadă în nişte „străini”, mai mult, nişte „năimiţi”, mercenari, oameni plătiţi, care se gândeau doar la ei înşişi?
3. Glasul Păstorului. Scurtă dar intensă este descrierea bunului Păstor, care „cheamă oile pe nume şi le conduce afară” şi apoi „merge înaintea lor, şi oile îl urmează pentru că îi cunosc vocea”, în timp ce nu cunosc vocea unui străin şi de aceea, auzind-o „fug de el” (Cf In 10, 2-5).
Verbele care susţin cadrul armonios al acestor versete - „a chema, a cunoaşte, a auzi, a conduce, a urma”, - sunt toate sub vălul simbolului, verbe ale credinţei. Predomină între ele verbul „a cunoaşte”, care în Sfânta Scriptură indică, nu numai cunoaşterea cu ochii şi cu mintea, dar şi experienţa completă care se stabileşte între două sau mai multe persoane. Pe lângă cunoaşterea fizică, indică şi cunoaşterea intimă şi profundă a unei persoane. Evanghelistul Ioan foloseşte verbul „a cunoaşte” pentru a indica raportul vital al omului cu Dumnezeu (Cf In 17,3). Este experienţa de iubire dintre păstor şi cei pe care Dumnezei i-a încredinţat: „”el îşi cheamă oile pe nume şi le conduce afară. Când le-a scos pe toate ale sale, merge înaintea lor iar oile îl urmează pentru că îi cunosc vocea” (In 10,3-4).
În discursul de la ultima Cină Isus a spus ucenicilor săi: „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis: pe Isus Cristos” (In 17,3). Aceasta este cunoaşterea pe care este construit raportul dintre Isus şi ucenicii săi, şi care le permite să primească de la Isus „viaţa veşnică şi să o aibă din belşug” (Cf In 10,10).
Ne-am putea opri. Ar fi de ajuns pentru o predică. Dar mai insistăm.
4. Eu sunt Poarta oilor. Eu sunt Păstorul cel bun, care nu numai cunoaşte şi hrăneşte oile sale, dar îşi dă viaţa pentru ele.
În faţa acestor declaraţii, cei care l-au auzit, se întreabă: „Vrea oare să spună că este Mesia-păstorul care va salva poporul lui Israel? De aceea, insistă cerându-i să se explice mai bine. Isus le răspunde în trei timpi: mai întâi afirmă că este mai mult decât Mesia: este Păstorul care dă oamenilor viaţa veşnică (Cf In 10, 28); apoi echivalează mâna sa care salvează cu cea a lui Dumnezeu (Cf In 10,28-29); şi în fine, proclamă „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,30).
Aşa ceva nu s-a mai auzit în Israel. Pentru evreii care repetă zilnic de mai multe ori „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Dt 6,4), unicitatea lui Dumnezeu este nediscutabilă şi toţi oamenii, chiar şi Abraham, Moise, profeţii, sunt la o distanţă infinită de el.
Se înţelege de ce poporul lui Israel care suportase cu răbdare dominaţia egiptenilor, asirienilor, babilonienilor şi a altor popoare, s-a ridicat împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea Epifaniu, care pentru a face ca Israelul să asimileze cultura elenistă, suprimase cultul iudaic şi instalase în templu statuia lui Jupiter, a lui Zeus Olimpic. Războiul a durat circa trei ani, din 167 până în 164 înainte de Cristos şi s-a terminat cu victoria generalului Iuda Macabeul, care pe 25 a lunii Kisleu, după calendarul lunar (noimebrie-decembrie) a reconsacrat templul şi a decretat ca Israelul să comemoreze în fiecare an acest eveniment printr-o sărbătoare solemnă, care a fost numită „Hanukkàh”, adică a „Dedicării” templului.
„Eu şi Tatăl una suntem”. Tocmai în timpul acestei sărbători care afirma unicitatea Dumnezeului lui Israel, celui care îl întreba dacă este Mesia, şi dacă era, acceptă consecinţele, Isus a răspuns: „Eu şi Tatăl una suntem”. Din cauza acestei afirmaţii, care părea o blasfemie, şi pentru cele adăugate după aceea „Tatăl este în mine şi eu în Tatăl” (In 10,38) au încercat să-l prindă, „dar el a scăpat din mâna lor” (In 10,39).
5. Experienţa religioasă. Evreii au respins întotdeauna divinitatea lui Isus prin argumente în care unitatea lui Dumnezeu este identificată cu unicitatea sa. Pentru creştini în schimb unitatea celor trei persoane divine nu contrazice unicitatea lui Dumnezeu (că Dumnezeu este unul singur), deoarece conceptul de persoană, nu numai în Dumnezeu dar şi în om, este diferit de cel de natură.
Însă Isus nu intră în discuţii teologice. El argumentează din fapte: „V-am spus şi nu credeţi. Faptele pe care le fac în numele Tatălui, acestea dau mărturie despre mine, însă voi nu credeţi pentru că nu sunteţi dintre oile mele” (In 10, 26-27), şi de aceea nu apreciaţi mărturia mea.
Subevaluarea sau nesocotirea mărturiei altora, fără a le examina măcar „faptele”, adică argumentarea lor, este ceea ce se întâmplă aproape mereu în discuţiile dintre oameni. Vorbesc dar nu se aud. Este ceea ce creştinii trăiesc şi simt în viaţa lor de fiecare zi. Dar este poate şi ceea ce ei înşişi fac în privinţa altora. Este grav să presupui că adevărul stă tot de partea ta. Şi este foarte grav, dacă prin adevăr se înţelege Dumnezeu.
5. Şi totuşi, cine este Păstorul? Cine este păstor azi? Sfântul Petru afirmă în prima sa Scrisoare 5,4 că „păstorul suprem al sufletelor noastre” este numai Isus: „Când va apare păstorul suprem, veţi primi cununa măririi, care nu se vestejeşte”. Numai el poate spune: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,29); şi numai înaintea lui, care şade pe tronul lui Dumnezeu, trece cortegiul biruitor al celor care „vin din strâmtorarea cea mare” a vieţii pământeşti; „ei şi-au spălat veşmintele, le-au curăţit în sângele Mielului” - cum citim în cartea Apocalipsului (Cf 7,9-17), în lectura a doua a Liturghiei acestei duminici.
Dar alături de Isus, arhipăstorul Bisericii, sunt cei pe care el însuşi i-a rânduit păstori şi i-a trimis în lume ca să vestească Evanghelia, potrivit mandatului „Mergeţi în toată lumea şi vestiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).
Nici un creştin nu poate da înapoi în faţa acestui mandat. Nu poate spune asemenea lui Cain: „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9); nu se poate comporta ca servitorul din parabola lui Isus, care ascunde talentul în pământ pe care ar fi trebuit să-l administreze bine (Cf Mt 25,25).
Ministerul călăuzirii spirituale a oamenilor priveşte Biserica în ansamblul ei. Dacă astăzi suntem chemaţi să ne rugăm pentru vocaţii la preoţie şi viaţa consacrată (călugări, călugăriţe, persoane din societăţi de viaţă apostolică), care asigură permanenţa structurilor de bază, fără de care Biserica devine o comunitate creştină de spirite libere, dacă nu de liber cugetători, e necesar să extindem rugăciunea noastră la toţi aceia care în Biserică, inspirându-se din figura lui Isus, se preocupă de viaţa spirituală a altora.
Motivul nu este doar unul evanghelic: „Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui” (Mt, 25,25), dar şi de ordin istoric. Până în urmă cu câteva decenii, aproape toată viaţa Bisericii se rezolva în parohie şi institutele călugăreşti cu veche tradiţie istorică. Într-o societate statică, agricolă şi meşteşugărească, preotul şi clopotele din turnul bisericii reprezentau punctul constant de referinţă religioasă pentru cele mai multe familii rezidente în teritoriu. Astăzi, în situaţia dinamică şi complexă a timpului, nu se mai poate pretinde că problemele pot fi abordate şi rezolvate folosind aceleaşi mijloace şi în spiritul unei organizaţii apărute în alte vremuri.
Care vor fi mijloacele de lucru prin care va fi transmisă oamenilor Evanghelia lui Isus? Prima cale care se prezintă este cea a mijloacelor de comunicare. Şi aici Hostoria docet. Creştinismul s-a răspândit în imperiul roman prin evanghelii, care au fost mijloacele minunate de comunicare în masă în faza formării Bisericii, în antichitatea ei, şi mai departe de-a lungul secolelor. Şi continuă să fie. Doar modul de folosire, de prezentare este diferit şi cu perspective incredibile până nu de mult, datorită mijloacelor tehnice. Teologic vorbind, rămâne ferm că Biserica face Euharistia şi trăieşte din Euharistie: cuvânt şi element în adunarea credincioşilor.
A doua cale este poate cea a întâlnirilor în cadrul activităţilor umane, care au loc, uneori întâmplător, alteori organizat şi cu scop evanghelizator foarte precis.
Poate acestea vor fi căile de re-evanghelizare a oamenilor din cel de-al treilea mileniu, pe lângă cele seculare ale pastoralei creştine şi cele mai recente ale mişcărilor bisericeşti.
Dar pentru ca acest lucru să se realizeze, e necesar ca ucenicii de azi ai lui Cristos, creştinii, ieşind din casele lor sau din biserici, să coboare în arenă, în câmpul deschis al evanghelizării, să acorde timp şi energii pentru a vesti oamenilor adevărul Evangheliei mântuirii.
Astăzi ne rugăm ca să nu lipsească aceste vocaţii în Biserică. Este îndatorirea precisă din Duminica Bunului Păstor, Ziua de rugăciune pentru vocaţii: o raţiune de viaţă veşnică pentru mântuirea lumii.
rv/al
| All the contents on this site are copyrighted ©. |