Învăţătura lui Benedict al XVI-lea despre Cristos "piatra unghiulară": pe stânca sa
se sprijină comunitatea Bisericii din orice timp
(RV - 9 aprilie 2010) Liturghia de vineri din Octava Paştelui
celebrează prin cuvintele lui Petru, pe Cristos care, înviat din morţi,
a devenit, cum citim în Faptele Apostolilor „piatra pe
care voi ziditorii aţi aruncat-o şi care a devenit piatra unghiulară”
şi că „nu există sub cer alt nume dat oamenilor,
în care să ne putem mântui” (Fap 4,11-12); celebrează
piatra unghiulară, pe Isus pe care zidarii l-au maltratat şi condamnat la moartea
pe Cruce. Pe această piatră aşezată în capul unghiului, a repetat de mai multe ori
în aceşti ani Benedict al XVI-lea, se sprijină dintotdeauna toată trăinicia Bisericii,
învăţătura ei, autoritatea episcopilor, experienţa comunităţilor creştine.
Să
recuperăm unele afirmaţii ale Papei pe această temă. Când se vorbeşte despre
„tradiţie”, cu referinţă la comportamentele unei societăţi, ale unei ţări, se evocă
în general acel complex de uzanţe rituale, uneori simple obiceiuri, transmise de generaţii,
capabile să dea întruchipare solemnă unei străvechi amintiri, importantă pentru acea
societate, pentru acea ţară, rezistând diluării provocate de trecerea timpului. Mult
mai profund pentru Biserică este ideea de „Tradiţie apostolică” ce nu se bazează pe
simpla perpetuare a unor îndepărtate uzanţe religioase inventate de om, dar se naşte
din actele lui Cristos cu primii Apostoli şi ajunge până la „experienţa actuală a
lui Cristos în Biserică”, la legătura dintre credincioşi şi păstorii lor. În alte
cuvinte, a explicat Benedict al XVI-lea, „Tradiţia este continuitatea organică a Bisericii,
Templul Sfânt al lui Dumnezeu Tatăl, ridicat pe temelia Apostolilor şi ţinut laolaltă
de piatra unghiulară, Cristos, prin lucrarea dătătoare de viaţă a Spiritului”.
Aşadar
pe o piatră nemuritoare, care este Cristos cel Înviat, se perpetuează Biserica de
două mii de ani: • Tradiţia nu este transmiterea de lucruri sau
de cuvinte, o colecţie de lucruri moarte, tradiţia este fluviul viu care ne leagă
cu originile. Marele fluviu care ne duce la portul veşniciei. Astfel fiind în acest
fluviu viu se verifică mereu din nou cuvântul pe care l-am auzit la început, cuvântul
Domnului: eu sunt cu voi în toate zilele vieţii, până la sfârşitul lumii (27 martie
2006).
Certitudinea mângâietoare a prezenţei lui Isus alături de ai săi, de-a
lungul fiecărei zile din istorie, trebuie să fie transmisă în mod clar - a indicat
în multe împrejurări Pontiful - mai presus de toate tinerilor, care vor fi constructorii
Bisericii de mâine.
O Biserică, le-a spus într-o zi Papa, care se poate schimba
în aspectul exterior al stilurilor, dar nu în centrul ei de bază, Cristos „piatra
unghiulară”: • Voi înşivă sunteţi chemaţi să fie artizanii creşterii
voastre morale, culturale şi spirituale. Vă revine vouă, deci, să primiţi liber în
inimă, în inteligenţă şi în viaţă patrimoniul de adevăr, de bunătate şi de frumuseţe
care s-a format de-a lungul secolelor şi care are în Cristos piatra
sa unghiulară. Vă revine vouă să reînnoiţi şi să dezvoltaţi mai departe acest patrimoniu,
eliberându-l de atâtea minciuni şi urâţenii care adesea îl fac de nerecunoscut
şi provoacă în voi neîncredere şi dezamăgire (23 februarie 2008).
„Templul
de cărămizi - a afirmat într-o altă ocazie papa Benedict - este simbol al Bisericii
vii, comunitatea creştină, pe care deja apostolii Petru şi Paul o înţelegeau ca ’edificiu
spiritual’, construit de Dumnezeu cu „pietrele vii” care sunt creştinii, deasupra
singurului fundament care este Isus Cristos”: • Dumnezeu vrea să se edifice
în lume un templu spiritual, o comunitate care să i se închine în duh
şi adevăr (Cf In 4,23-24). Dar aceastăîmprejurare ne
aminteşte şi importanţa edificiilor materiale, în care comunităţile se adună pentru
a celebra laudele lui Dumnezeu (9 noiembrie 2009).
Potrivit Papei,
fiecare comunitate „are de aceea datoria de a păzi cu grijă propriile edificii sacre,
care constituie un preţios patrimoniu religios şi istoric”, deoarece „frumuseţea şi
armonia bisericilor destinate să dea laudă lui Dumnezeu” se prezintă clar ca o invitaţie
pentru noi „fiinţe umane, mărginite şi păcătoase, la a ne converti pentru a forma
un ’cosmos’, o construcţie bine rânduită, în strânsă comuniune cu Isus, care, având
în vedere structura Templului de la Ierusalim, constituie adevărata „Sfântă a Sfintelor”.