Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostiviri. De la denumire spre conţinut: Toma este "geamănul" fiecărui om

(RV - 10 aprilie 2010) E ziua Domnului. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 118,24). Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii”. Fiind „prima zi”, ziua învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată odată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate sărbătorile, Ziua Domnului, dies dominica, „duminica”. Cu duminica Învierii Domnului începe marea săptămână a săptămânilor, adică perioada liturgică de şapte ori câte şapte zile până la sărbătoarea Cincizecimii sau Rusaliile, ca o prelungire a zilei pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.

Aşadar, Paştele continuă până la Rusalii, ca o sărbătoare neîntreruptă, sau cum o numeşte Sfântul Atanasie „marea duminică”. Ceea ce dă unitate acestui timp sfânt, este credinţa ca drum în urcare, poate obositor şi anevoios dar plin de bucurie, lăsând la o parte frica şi îndoiala omului vechi pentru a se avânta pe câmpul întins al misiunii şi mărturiei îndrăzneţe din viaţa de toate zilele.

Sus pe înălţimi unde ne-a condus drumul Paştelui învăţăm să respirăm aer curat; căutăm să-l redescoperim pe Domnul înviat din morţi urmându-l pe căile noii vieţi care ne vine prin Tainele izvorâte din coasta străpunsă a Celui Răstignit dar şi să ne găsim bine noul loc în Biserică şi să luăm măsurile potrivite pentru viaţa nouă în comunitatea ei.

Lumina care străluceşte în zilele de Paşti este însuşi Cristos cel Înviat, Lumina lumii. El este lumina zilei pe care a făcut-o Domnul. Păşesc şi umblă în această zi toţi cei care învie cu El în taina Botezului; toţi cei care şi-au curăţit haina de creştini în taina Pocăinţei vărsând lacrimi pentru iertarea păcatelor.

Duminica a doua a Paştelui s-a încărcat pe parcursul istoriei cu semnificaţii teologice şi liturgice diferite, dintre care ultima, este cea din 30 aprilie 2000, când papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Sfântă pe călugăriţa poloneză Faustina Kowalska, apostola Divinei Milostiviri. „Este important să primim în întregime mesajul care ne vine din cuvântul lui Dumnezeu în această a doua duminică de Paşti, care de acum înainte în toată Biserica va lua numele de „Duminica Divinei Milostiviri” - spunea papa Ioan Paul al II-lea în predica Liturghiei de canonizare. Succesiv pe 8 mai 2000, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a stabilit denumirea oficială a acestei duminici - Dominica II Paschae seu de Divina Misericordia - „Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostiviri”.
În anul liturgic al Bisericii luterane este numită duminica „Quasimodogeniti”, de la antifonul în limba latină de intrare la Liturghie, identic cu cel din Liturghia catolică şi luat din prima Scrisoare a Sfântului Petru: Quasi modo geniti infantes, Halleluja, rationabile, sine dolo lac concupiscite - „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire, aleluia. (1Pt 2,2).

Ca semnificaţie, antifonul este de fapt în strânsă legătură cu Liturghia romană unde această duminică este numită şi Duminica in Albis - Dumninica Albă, cu referire la persoanele care au primit botezul în celebrarea privegherii pascale şi care depuneau în această zi hainele albe pe care le îmbrăcaseră la Botez şi le-au purtat timp de o săptămână, ca semn al îmbrăcării cu Cristos întru moartea şi învierea sa.

Mai este numită şi Duminica lui Toma sau Duminica Tomii în calendarul catolic şi ortodox, întrucât la Evanghelia duminicii se propune episodul în care Isus, opt zile după învierea din morţi, se arată din nou apostolilor fiind de faţă şi Toma.

Cunoaştem episodul relatat de evanghelistul Ioan în cap. 20,19-31. Sunt propuse două experienţe de credinţă în Cristos cel Înviat: cea a ucenicilor şi cea a lui Toma.

După cumplitele zile ale pătimirii lui Isus, între ucenici domnea o atmosferă grea, apăsătoare, de zbucium sufletesc, de frică şi totală dezamăgire. De frica autorităţilor iudaice, încuiaseră toate uşile casei în care se aflau. Tocmai ei, oameni liberi, care aveau de purtat pe străzile lumii un mesaj extraordinar, răzbătător şi eficace.

Experienţa ucenicilor din seara primei zile a săptămânii când, credincios cuvântului dat, Isus, cu mâinile şi coasta străpunse, vine la ai săi şi la face trei daruri de Paşti: darul bucuriei, al păcii şi mai presus de toate darul Spiritului pentru marea lor misiune. „Pacea să fie cu voi!”. „După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!” Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a: „Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Atunci, în ucenicii uşuraţi de frică, revine bucuria aducătoare de pace, printr-o prezenţă pe care lumea nu poate să o înlocuiască şi nici să o abată. Cristos cel Înviat le umple inima. Ia naştere atunci o mică comunitate a Spiritului şi ei care până atunci stăteau cu uşile încuiate de frica iudeilor, vor ieşi pe străzile lumii spre a da tuturor vestea cea bună şi mântuitoare: Cristos a înviat! Toţi sunt invitaţi la sărbătoarea fiilor împăcaţi cu Tatăl.

Apostolul Ioan înregistrează două mai semne ca fundament al credinţei ucenicilor: pe de o partea „arătarea lui Cristos înviat”: „L-am văzut pe Domnul”. Ştirea cea mai senzaţională din istoria lumii este bazată pe viziunea trăită de cei chemaţi să fie părtaşi la slujirea, la patima şi moartea Domnului.

Pe de altă parte, credinţa se întemeiază pe mărturie. Iar aceasta nu aparţine doar cercului celor 12, ci tuturor celor care aveau să creadă prin cuvântul lor transmis generaţiilor viitoare. Mai mult mărturia este calea cea mai comună pentru transmiterea credinţei.

Dar pe calea credinţei nu este doar frica mărturisirii ei, ci sunt şi îndoiala, dubiul, momentele critice, care adesea devin adevărate pietre de poticneală, de chin, adevărate provocări, precum în cazul lui Toma: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede!”

Toma al cărui nume înseamnă „geamănul”, este discipolul îndoielii, al dubiului, dar şi al credinţei celei mai îndrăzneţe şi concise, exprimată în exclamaţia „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. De fapt nu există în evanghelii o mai înaltă profesiune de credinţă decât aceasta. Acel Isus cu mâinile străpunse de cuie este Domn şi Dumnezeu! Apostolul Toma a înţeles aceasta, dar i se aminteşte un lucru: la această credinţă trebuie să se ajungă pe o altă cale. Isus nu refuză să i se arate simţurilor sale, dar proclamă fericirea acelora care cred fără să vadă. Aceasta este calea normală pentru toţi oamenii. A crede în Isus prin multele semne lăsate comunităţii credincioşilor. Aceste semne sunt cuvântul şi mărturia vieţii.

Şi încă ceva. Poate nici o experienţă nu este mai universală decât frica şi îndoiala. Există umbre ce pătrund până în cutele inimii omeneşti, trecând dincolo de siguranţa pe care oamenii încearcă să o etaleze în relaţiile cu alţii. Frica şi dubiul nu pot lipsi înainte de toate în viaţa de credinţă a creştinilor, începând de la cei 12 care l-au văzut pe Domnul. De altfel, nimic nu exprimă mai bine decât teama şi îndoiala, efortul credinţei, procesul ei de creştere, de purificare, de maturizare, impactul ei cu momentele de criză, cu lumea ostilă, răuvoitoare. E de neconceput o credinţă matură fără traversarea acestor nori grei de ceaţă.

De fapt, în acest sens, Toma este geamănul fiecărui om, al fiecărui creştin care cunoaşte această „duplicitate” în pofida bunăvoinţei. Şi Toma a fost înainte plin de fervoare în a crede, apoi în a se îndoi şi în fine în a crede din nou în Isus. Înlăuntrul fiecărui creştin se află ceva din Toma.

Dar să nu uităm. La fel ca pentru Toma, timpul arătării lui Isus este în prima zi a săptămânii, duminica, ziua Paştelui săptămânal; iar locul arătării Celui Înviat este comunitatea credincioşilor reuniţi în numele său pentru rugăciune, pentru ascultarea Cuvântului şi frângerea pâinii.. Totul e bine, şi pentru noi, dacă se termină cu invocaţia adresată de Toma lui Isus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!
Vă lăsăm cu salutul papei în limba română de Paşti 2010 căruia i-am răspuns din studio:

 
Aici serviciul audio complet:

 
(RV - A. Lucaci - 23 aprilie 1995, revizuire 10 aprilie 2010)