Pe drumul de la dezamăgire la entuziasm, Cristos este însoţitorul nostru de călătorie: Benedict al XVI-lea, despre episodul cu ucenicii de la Emaus

RV 08 apr 2010. Pe drumurile lumii, Cristos se face zilnic, prin intermediul Euharistiei, însoţitor de drum pentru fiecare persoană, după cum a fost pentru discipolii de la Emaus. Protagoniştii acestui cunoscut episod din Evanghelia după Luca (cap. 24,13-35) sunt în centrul liturgiei Cuvântului lui Dumnezeu la Sfintele Liturghii de miercuri şi joi în Octava Paştelui. Acestui episod de mare importanţă pentru credinţa în Cristos cel înviat, Sfântul Părinte i-a dedicat o pagină importantă din magisteriul său, pe care o readucem în actualitate pentru ascultătorii Radio Vatican.

Cale de o zi, pe jos, pentru a-şi împărtăşi unul altuia dezamăgirea usturătoare a unui vis destrămat, pentru a se întoarce acasă cu amărăciunea celui care a văzut cum i-a fost smulsă, cu o violenţă sângeroasă, speranţa unui viitor mai bun pentru poporul său. Acestea trebuiau să fie, în acea primă zi a săptămânii, gândurile lui Cleopa şi ale însoţitorului său, în timp ce picioarele lor obosite stârneau praf şi regrete pe drumul care ducea spre satul lor, Emaus, lăsând în urmă Ierusalimul care, la fiecare pas, devenea tot mai mic asemeni aşteptărilor trădate în vinerea precedentă. Dar apoi, un om care pe drum se alătură celor doi călători, un om atât de "străin" încât îi întreabă cu privire la cele întâmplate trei zile înainte pe dealul Golgotei, unde se consumase moartea nedreaptă a profetului răstignit, cel drept prin cuvinte şi fapte.

Meditând cu atenţie la sentimentele celor doi ucenici cu "chipul trist", Benedict al XVI-lea observa că "în convorbirea cu acel călător necunoscut, impresionează expresia pe care evanghelistul Luca o pune pe seama unuia dintre ei: noi speram că..."
• "Acel verb la trecut spune totul. Am crezut, l-am urmat, am sperat..., dar acum totul s-a sfârşit. Chiar şi Isus din Nazaret, care se dovedise profet puternic în fapte şi cuvinte, a dat faliment, iar noi am fost dezamăgiţi. Drama discipolilor de la Emaus este oglinda situaţiei în care se află mulţi creştini din timpul nostru: se pare că speranţa credinţei a dat faliment. Însăşi credinţa intră în criză din cauza experienţelor negative care ne fac să ne simţim abandonaţi de Domnul" (Regina Coeli, 6 aprilie 2008).

Nici măcar povestirea femeilor, care spun că au avut vedenii cu îngeri potrivit cărora Isus "este viu", nu reuşeşte să-i clatine bine pe cei doi de la Emaus. Discipolii care au mers la mormânt au recunoscut că pe El, "nu l-au văzut", lăsând de înţeles că o veste atât de mare cum este învierea, nu are decât greutatea unei dezamăgiri în faţa realismului de la mormântul gol. Dar încet, încet, pe drumul către Emaus începe a doua parte a călătoriei: Cristos se revelează treptat celor doi, mai întâi vorbind despre sine cu ajutorul Scripturilor şi apoi, la frângerea pâinii:
• "Acest text minunat din Evanghelie cuprinde deja structura Sfintei Liturghii: în prima parte, ascultarea Cuvântului cu ajutorul Sfintelor Scripturi, în a doua, liturgia euharistică şi împărtăşirea cu Cristos, prezent în Sacramentul Trupului şi Sângelui său".

Ajunşi la acest moment, Cristos se face nevăzut în ochii celor doi ucenici de la Emaus. Dar pe altarul în care s-a transformat masa lor săracă, rămâne semnul Pâinii frânte şi oferite, la fel cum se întâmplă de două mii de ani în bisericile din lume:
• "Întâlnirea cu Cristos cel Înviat, care este posibilă şi astăzi, ne dăruieşte o credinţă mai profundă şi autentică, forjată, pentru a spune astfel, în focul evenimentului pascal; o credinţă robustă pentru că se hrăneşte nu din ideile umane ci din Cuvântul lui Dumnezeu şi din prezenţa sa reală în Euharistie".

Îndoiala a fost învinsă, dezamăgirea, uitată, tristeţea, îndepărtată. Acum, cei doi ucenici percep văpaia unei bucurii care, îşi spun unul altuia, a început să ardă în inima lor încă de la primele cuvinte ale călătorului străin. Acum a venit ora entuziasmului conştient, este momentul să ducă la Ierusalim o veste care nu mai suferă amânare. Cele şaizeci de stadii pînă la Ierusalim sunt bătute la picior în grabă, nu mai contează că s-a lăsat seara şi ziua este pe sfârşite. Acum, praful drumului şi distanţa acoperă profilul sătucului din urmă, un sat care, observa Pontiful, mai mult decât un reper geografic rămâne în istoria creştină ca un spaţiu al spiritului:
• "Localitatea Emaus nu a fost identificată cu certitudine. Există mai multe posibilităţi şi tocmai acest fapt nu este lipsit de importanţă voind să sugereze că într-un anumit fel Emausul reprezintă în realitate orice loc: drumul care duce într-acolo este drumul fiecărui creştin, mai mult, al fiecărui om. Pe drumurile noastre, Isus cel înviat se face însoţitorul nostru de călătorie, ca să reaprindă în inimile noastre căldura credinţei şi a speranţei, şi să frângă pâinea vieţii veşnice".