Papa la Via Crucis la Colosseum în Vinerea Sfântă: Crucea lui Cristos schimbă lumea; transformă trădarea în prietenie; renegarea în iertare; ura în iubire

(RV - 3 aprilie 2010) „Vinerea Sfântă este ziua celei mai mari speranţe”: acest mesaj forte papa Benedict al XVI-lea l-a lăsat vineri seară creştinilor care se pregăteau la marea priveghere din Noaptea Paştelui. La Calea Crucii desfăşurată la Colosseum în Roma antică Succesorul lui Petru a încurajat credincioşii să considere Patima lui Cristos drept semn al iubirii lui Dumnezeu care învinge totul, până şi ura şi care poate face să se nască prietenia chiar din trădare.

 
Speranţa: acesta este cuvântul cheie oferit de episcopul Romei miilor de credincioşi reuniţi la amfiteatrul roman Flaviu, denumit ulterior Colosseum. În vinerea în care crucea lui Cristos străjuieşte inimile creştinilor trezind conştiinţa păcatului, papa Benedict i-a încurajat de mai multe ori să privească dincolo de durere, pentru că în împărtăşirea Patimii lui Isus se poate vedea iubirea fără margini a lui Dumnezeu care s-a dat cu totul omului, iubire ce este izvor de har, de eliberare şi pace.

Deci întunericul morţii, a explicat Pontiful, nu este sfârşitul a toate, deoarece prevesteşte zorii „biruinţei iubirii lui Dumnezeu, aurora luminii care permite ochilor inimii să vadă în mod nou viaţa, dificultăţile, suferinţa:
• De când Isus s-a lăsat coborât în groapă, mormântul şi moartea nu mai sunt loc fără speranţă, unde istoria se termină în eşecul cel mai total, unde omul atinge limita extremă a neputinţei sale. Vinerea Sfântă este ziua celei mai mari speranţe, cea maturizată pe Cruce. În timp ce Isus moare, în timp ce îşi dă ultima suflare, strigând cu glas puternic: ’Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu’ (Lc 23,46). Încredinţându-şi existenţa ’dăruită’ în mâinile Tatălui, el ştie că moartea sa devine izvor de viaţă, aşa cum sămânţa în pământ trebuie să se rupă pentru ca planta să poată răsări.

„Dacă bobul de grâu, căzut în pământ, nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod” (In 12,24). Benedict al XVI-lea a reamintit apoi că viaţa înfloreşte în plină vigoare dacă omul se leapădă de sine, dacă trece dincolo de mica sa dimensiune şi se deschide altora şi lumii. Întocmai ca Isus, care este bobul care cade în pământ, se frânge, se rupe, moare şi de aceea poate să aducă rod.

La fel, Crucea nu este punctul în care totul se termină:
• Din ziua în care Cristos a fost înălţat pe ea, Crucea, care apare ca semn al abandonării, al solitudinii, al falimentului a devenit un nou început: din adâncul morţii se înalţă promisiunea vieţii veşnice. Pe Cruce străluceşte deja splendoarea biruitoare a aurorei zile de Paşti.

Şi atunci a contempla Calea Crucii nu este altceva decât „a învăţa imensa lecţie de iubire pe care Dumnezeu ne-a dat-o pe Cruce”. Pentru ca să se nască în noi o reînnoită dorinţă de a ne converti inima trăind în fiecare zi aceeaşi iubire, singura forţă capabilă să schimbe lumea. O iubire care e susţinută de harul Învierii încât:
• Insuccesele, dezamăgirile, amărăciunile noastre, care par să marcheze prăbuşirea a toate, sunt luminate de speranţă. Actul iubirii Crucii este confirmat de Dumnezeu Tatăl iar lumina strălucitoare a Învierii învăluie şi transformă totul: din trădare poate să se nască prietenia; din renegare, iertarea; din ură, iubirea.

Papa a încheiat cu invocaţia: Dă-ne, Doamne, să ne purtăm cu iubire crucea, crucile noastre zilnice, în siguranţa că ele sunt luminate de strălucirea Paştelui.

Aici serviciul audio:


















Iubirea lui Dumnezeu pe Cruce este unica forţă capabilă să schimbe lumea, să transforme moartea în viaţă, trădarea în prietenie, ura în iubire: a spus Papa la terminarea ritului Via Crucis - Calea Crucii celebrat cum mare participare de credincioşi din toată lumea prezenţi zilele acestea la Roma şi vizionat de milioane de telespectatori cu ajutorul celor 60 de canale de televiziune care au transmis în direct sugestiva şi impresionanta devoţiune.
 
Iată textul integral al discursului:

Iubiţi fraţi şi surori,
În rugăciune, cu sufletul recules şi pătruns de emoţie, am parcurs seara aceasta drumul Crucii. Cu Isus am urcat pe Calvar şi am meditat asupra suferinţei sale, redescoperind cât de profundă este iubirea pe care el a avut-o şi o are pentru noi.

Dar în acest moment nu vrem să ne mărginim la o compasiune dictată doar de slabele noastre sentimente; vrem mai degrabă să ne simţim părtaşi de suferinţa lui Isus, vrem să-l însoţim pe Învăţătorul nostru împărtăşind Patima sa în viaţa noastră, în viaţa Bisericii, pentru viaţa lumii, deoarece ştim că tocmai în Crrucea Domnului, în iubirea fără limite, care se dăruieşte total pe sine, stă izvorul harului, al eliberării, al păcii şi al mântuirii.

Textele, meditaţiile şi rugăciunile Căii Crucii ne-au ajutat să privim la acest mister al Patimii pentru a învăţa imensa lecţie de iubire pe care Dumnezeu ne-a dat-o pe Cruce, pentru ca să se nască în noi o reînnoită dorinţă de a ne converti inima, trăind în fiecare zi aceeaşi iubire, unica forţă capabilă să schimbe lumea.

În această seară l-am contemplat pe Isus în chipul său plin de durere, batjocorit, insultat, desfigurat de păcatul omului; mâine noapte îl vom contempla în chipul său plin de bucuri, iradiant şi luminos. De când Isus a coborât în mormânt, mormântul şi moartea nu mai sunt loc fără speranţă, unde istoria se închide în eşecul cel mai total, unde omul atinge limita extremă, cea maturizată pe Cruce, în timp ce Isus moare, în timp ce îşi dă ultima suflare, strigând cu glas puternic: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Lc 23,46). Încredinţându-şi existenţa „dăruită” în mâinile Tatălui, el ştie că moartea sa devine izvor de viaţă, precum sămânţa în pământ trebuie să se rupă pentru ca planta să poată răsări: „Dacă bobul de grâu, căzut în pământ, nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod” (In 12,24). Isus este bobul care cade în pământ, se frânge, se rupe, moare şi de aceea poate să aducă rod. Din ziua în care Cristos a fost înălţat pe ea, Crucea, care apare ca semn al abandonării, a solitudinii, a falimentului a devenit un nou început: din adâncul morţii se înalţă promisiunea vieţii veşnice. Pe Cruce străluceşte deja splendoarea biruitoare a aurorei zile de Paşti.

În tăcerea acestei nopţi, în tăcerea care învăluie Sâmbăta Sfânt, atinşi de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, trăim în aşteptarea zorilor zilei a treia, aurora biruinţei iubirii lui Dumnezeu, aurora lumii care permite ochilor inimii să vadă în mod nou viaţa, dificultăţile, suferinţa. Insuccesele, dezamăgirile, amărăciunile noastre, care par să marcheze prăbuşirea a toate, sunt luminate de speranţă. Actul iubirii Crucii este confirmat de Tatăl şi lumina strălucitoare a Învierii învăluie şi transformă totul: din trădare poate să se nască prietenia; din renegare, iertarea; din ură, iubirea.

Dă-ne, Doamne, să ne purtăm cu iubire crucea, crucile noastre zilnice, în siguranţa că ele sunt luminate de strălucirea Paştelui. Amin.