Preoţi şi laici, chemaţi să desfacă definitiv legătura dintre violenţă şi religie: pr. Cantalamessa, la celebrarea Pătimirii Domnului, prezidată de Benedict al XVI-lea

RV 02 apr 2010. Preoţi şi laici, fiecare în felul său, trebuie să purtăm amprenta preoţiei lui Cristos şi să-i trăim exigenţele în viaţa de fiecare zi pentru a desface definitiv legătura dintre religie şi violenţă", a afirmat pr. Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, la predica ţinută la celebrarea Pătimirii Domnului, în Vinerea Sfântă, din bazilica San Pietro, prezidată de Benedict al XVI-lea. În Anul Preoţiei, părintele franciscan capucin a vorbit despre izvorul istoric al unicei preoţii creştine, atât în forma ministerială, a episcopilor şi preoţilor, cât şi în cea universală, a tuturor creştinilor botezaţi.

Scrisoarea către Evrei, a observat predicatorul, ne explică noutatea şi unicitatea preoţiei lui Cristos, nu doar în raport cu preoţia Vechiului Legământ, dar, cum ne spune astăzi istoria religiilor, şi faţă de oricare altă instituţie sacerdotală din afara Bibliei. "Cristos, ne spune Scrisoarea către Evrei, devenit marele preot al bunurilor viitoare (...) a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veşnică" (cfr Evr 9, 11-14). Comentează pr. Cantalamessa:
• "Orice alt preot jerfeşte ceva din afară de sine, Cristos s-a jertfit pe sine. Orice alt preot jertfeşte victime, Cristos s-a oferit pe sine victimă! Sfântul Augustin a cuprins într-o expresie celebră acest gen nou de preoţie în care preotul şi jertfa sunt una: 'ideo sacerdos, quia victima' – este preot, pentru că este victimă".

În 1972, un cunoscut gânditor francez lansa o teorie potrivit căreia "violenţa este inima şi sufletul ascuns al sacrului". Ziarele au salutat noua teorie drept una epocală. Autorul, însă, René Girard, se apropiase de creştinism cu mult înainte şi la Paştile din 1959 a făcut publică întoarcerea sa la Biserica Catolică. Acest fapt l-a făcut să analizeze şi mai mult mecanismul violenţei şi modul în care poate fi dezmembrat. Din nefericire, mulţi din cei care îl citează pe acest autor, se opresc la reflecţiile lui despre legătura dintre sacru şi violenţă, dar trec cu vederea peste faptul că el a indicat în misterul pascal al lui Cristos ruptura totală şi definitivă a acestei alianţe. Isus, cu alte cuvinte, a demascat şi dezmembrat mecanismul ţapului ispăşitor care sacraliza violenţa, făcându-se el însuşi, cel nevinovat, victimă pentru toată violenţa.
• "În Cristos, Dumnezeu este cel care se face victimă, şi nicidecum victima cea care, odată jertfită, este ridicată succesiv la demnitatea divină. Nu mai este omul cel care aduce jertfe pentru Dumnezeu, ci Dumnezeu se "jertfeşte" pentru om, prin moartea Fiului său Unulnăscut (cfr Ioan 3,16). Sacrificiul nu mai are rolul de a "îmbuna" divinitatea, ci mai degrabă de a-l îmbuna pe om şi de a-l face să renunţe la ostilitatea sa faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Cristos nu a venit cu sângele altuia, ci cu propriul său sânge. Nu a pus propriile păcate pe umerii altora – oameni sau animale – dar a pus păcatele altora pe umerii săi: 'El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său' (1 Petru 2,24)".

Se poate, prin urmare, să vorbim în continuare de jertfă în legătură cu moartea lui Cristos şi deci, cu Sfânta Liturghie? Pentru multă vreme, gânditorul amintit mai sus a respins această perspectivă, considerând-o marcată prea mult de ideea de violenţă, dar apoi, s-a convins că e posibil, cu condiţia să vedem în jertfa lui Cristos "un nou gen de preoţie" şi să vedem în această transformare de semnificaţie "faptul central în istoria religioasă a umanităţii". Văzută astfel, jertfa de sine a lui Cristos cuprinde un mesaj formidabil pentru lumea de astăzi:
• "Spune lumii cu voce tare că violenţa este un reziduu arhaic, o regresie la stadiile primitive şi depăşite din istoria umană şi, când e vorba de oameni de credinţă, de o întârziere culpabilă şi scandaloasă în a cunoaşte saltul de calitate realizat de Cristos. Aminteşte şi faptul că violenţa este perdantă. În aproape toate miturile antice, cel jertfit este prezentat drept învins, în timp ce călăul, învingător. Isus a schimbat semnul victoriei. A inaugurat un nou gen de victorie care nu mai constă în a face victime, ci în a se face victimă. 'Victor quia victima', învingător pentru că învins, cum îl defineşte sf. Augustin pe Isus de pe Cruce".

Dacă este o valoare modernă apărarea victimelor, a celor slabi şi a vieţii ameninţate, se datorează creştinismului, este un rod lent al revoluţiei realizată de Cristos, a întărit predicatorul Casei Pontificale. Avem şi o dovadă în această privinţă: imediat ce se renunţă, cum a făcut Nietzsche, la viziunea creştină pentru a readuce la viaţă viziunea păgână, se pierde această cucerire şi se revine la exaltarea "celui puternic, a celui tare, pînă la punctul cel mai elevat al superomului, şi, invers, creştinismul este considerat 'o morală de sclavi', rodul resentimentelor nutrite de cei slabi faţă de cei tari. Dar nu este întotdeauna uşor să se păstreze diferenţa dintre cele două perspective:
• "Din păcate, aceeaşi cultură actuală care condamnă violenţa, pe de altă parte, o favorizează şi o elogiază. Unii îşi sfâşie hainele în faţa aunumitor fapte sângeroase, dar nu-şi dau seama că terenul acestora este pregătit prin ceea ce se vede în reclama din pagina alăturată a ziarului sau în programul succesiv al aceleiaşi televiziuni. Gustul prin care se insistă pe descrierea violenţei şi concursul despre cine-i primul şi cel mai crud în descriere, nu fac decât să o favorizeze. Rezultatul nu este o purificare de rău, ci o incitare la rău. Este tulburător faptul că violenţa şi sângele au devenit unul din cele mai atrăgătoare ingrediente în filme şi videojocuri, că se cedează la atracţia acesteia şi că unii se distrează pe această seamă".

Mimetismul, înclinaţia umană de a considera vrednic de dorit lucrurile pe care le doresc ceilalţi, este punctul de pornire al mecanismului violenţei care incită la repetarea lucrurilor făcute de ceilalţi. Psihologia "turmei" este cea care duce apoi la alegerea unui "ţap ispăşitor", pentru a găsi, în lupta contra unui duşman comun – în general, elementul mai slab, cel diferit – o coeziune artificială şi momentană. În acest sens, violenţa tinerilor pe stadioane, fenomenul teribilismului în şcoli şi anumite manifestări de piată, nu lasă în urmă decât ruină şi distrugere. "O generaţie de tineri care a avut privilegiul extrem de rar de a nu fi cunoscut un război adevărat şi de a nu fi fost chemaţi sub arme, se distrează – pentru că de un joc e vorba, chiar dacă stupid şi uneori tragic – cum să inventeze mici războaie, împinşi de acelaşi instinct care punea în mişcare hoardele primordiale".

Dar există o violenţă mai gravă şi mai răspândită decât cea de pe stadioane sau pieţe, este violenţa în dauna femeilor:
• "Aceasta este o ocazie pentru a da de înţeles persoanelor şi instituţiilor care luptă împotriva acesteia că Isus Cristos este aliatul lor cel mai bun".

Este o violenţă cu atât mai gravă întru cât se desfăşoară la adăpostul zidurilor casei, departe de ochii mulţimii, şi uneori, justificată cu prejudecăţi pseudo-religioase şi culturale. Mare parte din această violenţă este pe fond sexual: "bărbatul crede că-şi dovedeşte propria virilitate înfierând împotriva femeii, fără să-şi dea seama că arată astfel numai nesiguranţa şi laşitatea sa". Chiar şi faţă de femeia care greşeşte, ce contrast între atitudinea lui Cristos şi cea care continuă şi astăzi în anumite ambiente!
• "Violenţa împotriva femeii nu a fost niciodată atât de odioasă ca atunci când îşi face loc acolo unde ar trebui să domnească respectul reciproc şi iubirea, în raportul dintre soţ şi soţie. E adevărat că violenţa nu este întotdeauna dintr-o singură parte, că există şi violenţa limbii şi nu doar a mâinilor, dar nimeni nu poate nega că în cea mai mare parte a cazurilor, victima este femeia". Cuvântul adresat de Dumnezeu Evei, la început, după ce a căzut - "El, bărbatul, te va stăpâni" (Geneză 3,16) -, era doar o amară previziune, şi nicidecum o autorizaţie", a observat pr. Cantalamessa.

Ioan Paul al II-lea a inaugurat practica cererilor de iertare pentru greşelile colective. Una dintre acestea, printre cele mai juste şi necesare, este iertarea pe care jumătate din omenire trebuie să o ceară celeilalte jumătăţi, bărbaţii de la femei. "Aceasta nu trebuie să rămâne generică şi abstractă. Trebui să ducă, mai ales în cei care se mărturisesc creştini, la gesturi concrete de convertire, la cuvinte de iertare şi reconciliere în interiorul familiilor şi al societăţii".

În fine, pr. Cantalamessa a observat că printr-o rară coincidenţă, Paştele Catolic cade în aceeaşi săptămână cu Paştele Ebraic ceea ce ne duce cu gândul la "fraţii evrei". Ei ştiu din experienţă ce înseamnă să fii victima violenţei colective şi de aceea sunt gata să-i recunoască simptomele. Sugestiv, părintele predicator a citat o scrisoare de la un prieten evreu: "Urmăresc cu dezgust atacul violent şi concentric împotriva Bisericii, a Papei şi a tuturor credincioşilor din partea lumii întregi. Folosirea unui stereotip, trecerea de la responsabilitate şi culpă personală la cea colectivă, îmi aduc aminte de aspectele cele mai ruşinoase ale antisemitismului. Doresc, de aceea, să-mi exprim faţă de Dumneavoastră, faţă de Papa şi întreaga Biserică, solidaritatea mea de evreu de dialog şi a tuturor celor care în lumea ebraică (şi sunt mulţi) împărtăşesc sentimentele mele de frăţietate. Paştele pe care îl sărbătorim noi şi cel pe care îl sărbătoriţi voi, au fără îndoială elemente de diferenţă, dar ambele trăiesc în speranţa mesianică de a ne uni din nou în aceeaşi iubire a Părintelui comun. Vă doresc, de aceea, Dumneavoastră şi tuturor credincioşilor catolici, un Paşte Fericit!"

La rândul nostru, a încheiat pr. Cantalamessa, ne exprimăm urarea unui Paşte Fericit pentru fraţii evrei, folosindu-ne de cuvintele unui vechi învăţător al lor, Gamaliel, intrate în Seder-ul pascal ebraic şi de aici în cea mai veche liturgie creştină: "El (Dumnezeu) ne-a făcut să trecem de la robie la libertate, de la tristeţe la bucurie, de la doliu la sărbătoare, de la întuneric la lumină, de la sclavie la răscumpărare. De aceea, înaintea lui spunem: Alleluia!".

Aici, o sinteză în format audio: