Luni, în Săptămâna Sfântă, evanghelia atrage atenţia asupra lui Iuda: reflecţiile Papei despre enigma omului care l-a trădat pe Cristos

RV 29 mar 2010. Pagina sacră a evangheliei de luni, a doua zi din Săptămâna Sfântă, atrage atenţia asupra lui Iuda Iscarioteanul (Ioan 12, 1-11). Evanghelia după Sfântul Ioan ni-l prezintă în momentul în care Iuda critică umilul omagiu al Mariei, sora lui Lazăr, care a uns cu parfum preţios picioarele Domnului. Gestul este considerat de Iuda o risipă de bani, afirmând că puteau fi folosiţi mai bine pentru cei săraci. Dar cu toate acestea, se citeşte în Evanghelie, pe Iuda nu-l interesau cei săraci, dar banii din pungă, pe care el o ţinea şi din care fura.

Benedict al XVI-lea a prezentat diferite reflecţii despre apostolul Iuda, motivaţiile trădării şi semnificaţia gestului său în planul mântuirii, precum şi ceea ce transmite Bisericii din timpurile noastre.

Încă de la prima oră a existenţei sale bimilenare, Biserica a cunoscut drama trădării din interiorul ei. Isus era insuportabil pentru majoritatea conducerii ebraice a timpului său, dar dacă aceasta a găsit în cele din urmă cum să-l prindă şi să-l dea la moarte, se datorează trădării unuia care făcea parte din cercul apostolilor. Iuda Iscarioteanul este cel care l-a dat pe Cristos în mâna duşmanilor săi, iar Iuda era "unul din cei Doisprezece".

La audienţa generală de la 18 octombrie 2006, terminând galeria personală de portrete ale apostolilor, Benedict al XVI-lea a abordat enigma acelui om care, a observat, "chiar şi numai prin numele său a trezit între creştini o reacţie instinctivă de repulsie şi condamnare". Dar atunci, Isus de ce l-a chemat la sine? Invers, de ce s-a hotărât Iuda să-l trădeze pe cel de care a fost ales? "Misterul alegerii rămâne şi mai departe", a observat Sfântul Părinte. Sunt posibile mai multe explicaţii, de la dezamăgirea sa faţă de un lider non politic pînă la simpla poftă de bani, dar adevăratele motive ale trădării rămân învăluite în mister:
• "Textele evangheliei insistă, de fapt, pe un alt aspect: Ioan spune în mod expres că 'diavolul a pus în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-l trădeze' (cf Ioan 13, 2). În acest fel, se merge dincolo de motivaţiile istorice şi evenimentul se explică pe baza responsabilităţii personale a lui Iuda, care a cedat mizerabil la o ispită a Celui Rău".

Aceasta nu înseamnă că Iuda a cedat doar la o putere supranaturală care, oricât ar fi de malefică, nu anulează voinţa omului. Înseamnă exact contrariul. Punctul nevralgic, Papa l-a atins şase luni mai înainte, pe 13 aprilie, la predica Liturghiei din Joia Sfântă. Iuda, spunea Sfântul Părinte, a început să cedeze în timp ce se afla în Cenacol, puţin timp după ce Isus, cu un gest de înjosire supremă, îi spălase picioarele, deşi ştia că în acel om, adevărata murdărie se acumulase în altă parte:
• "Este mândria care nu vrea să recunoască şi să dea mărturie că avem nevoie de purificare. În Iuda, vedem natura acestui refuz în mod şi mai clar. El îl priveşte pe Isus prin prisma unor categorii de putere şi succes, iubirea nu contează. Şi apoi, este avar: banul este mai important decât comuniunea cu Isus, mai important decât Dumnezeu şi decât iubirea sa. Şi în acest fel, devine şi un mincinos, care face un joc dublu şi se desparte de adevăr; devine unul care trăieşte în minciună şi pierde astfel simţul pentru adevărul suprem, pentru Dumnezeu".

Dacă Petru, primul dintre apostoli, a fost capabil de lacrimi amare de ruşine şi căinţă pentru slăbiciunea sa, Iuda, în schimb, a observat Benedict al XVI-lea, este evidenţa unui om care se împietreşte, care deşi îşi dă seama de greşeală, nu se mai întoarce înapoi şi "aruncă astfel viaţa distrusă". Disperarea sa degenerează în autodistrugere:
• "Este pentru noi o invitaţie de a ţine cont întotdeauna de ceea ce spune Sfântul Benedict la sfârşitul importantului capitol al V-lea din Regula sa: 'Să nu-ţi pierzi niciodată încredera în milostivirea lui Dumnezeu'. În realitate, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, ne asigură Sfântul Ioan. Să ţinem cont aşadar de două lucruri: primul, Isus respectă libertatea noastră; al doilea, Isus aşteaptă disponibilitatea noastră de a ne căi şi converti, căci este bogat în milostivire şi iertare".

Pe un gest fără scuze, precum cel comis de Iuda, Dumnezeu construieşte apoi o trecere fundamentală în planul său de mântuire a omenirii. "Trădarea conduce astfel la moartea lui Isus care transformă chinul cumplit în spaţiul unei iubiri mântuitoare şi în dăruirea de sine faţă de Tatăl".

În locul lui Iuda, a încheiat Benedict al XVI-lea, a fost ales Matia, "socotit în rând cu Apostolii". Depre Matia nu ştim altceva decât că i-a însoţit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus, de la botezul lui Ioan pînă la înălţare (cf Fap 1, 21-22). Numirea sa de apostol este o urmare firească a fidelităţii sale, în contrast cu trădarea lui Iuda. Concluzie valabilă şi pentru evenimentele Bisericii din timpurile noastre:
• "Scoatem de aici o ultimă învăţătură: chiar dacă în Biserică nu lipsesc creştini nedemni şi trădători, revine fiecăruia dintre noi să contrabalanseze răul pe care ei l-au comis, prin mărturia noastră transparentă pentru Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru".

Aici, serviciul audio: