2010-03-14 17:20:27

"Biserica este riguroasă în privinţa pedofiliei". Interviu în "Avvenire" cu mons. Charles Scicluna de la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei


(RV - 14 martie 2010) Bisericii nu-i place justiţia-spectacol, dar acest lucru nu înseamnă că ea nu e riguroasă în dovedirea abuzurilor sexuale comise de preoţi diecezani sau seculari şi preoţi călugări, sine acceptione personarum - fără părtinire”, sau că ar împiedica denunţarea lor autorităţilor civile. Nu lasă loc la dubii şi echivocuri mons. Charles J. Scicluna, călugăr iezuit, promotor al dreptăţii la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în a reafirma poziţia Bisericii relativ la pedofilie.

Într-un interviu acordat cotidianului italian „Avvenire” şi publicat în ediţia de sâmbătă 13 martie, sub multe aspecte extraordinar având în vedere caracterul rezervat tradiţional a departamentului şi delicateţea fenomenului tratat, prelatul descrie modalităţile pe care Biserica le urmează în evaluarea şi urmărirea acelor membri ai clerului care se fac vinovaţi de crima pedofiliei. Interviul a fost realizat de Gianni Cardinale.

Monseniorul Charles J. Scicluna este „promotor al dreptăţii” la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Practic este vorba de procurorul tribunalului ex Sfântul Oficiu care a condus cercetările asupra aşa-numitelor „delicta graviora”, delictele pe care Biserica Catolică le consideră drept cele mai grave în absolut: adică cele împotriva Euharistiei sau Sfintei Împărtăşanii, cele împotriva sfinţeniei sacramentului Pocăinţei sau Spovezii şi delictul împotriva poruncii a şasea („Să nu faci fapte necurate”) din partea unui cleric cu un minor, sub optsprezece ani. Delicte pe care un document Motu proprio din 2001 numit „Sacramentorum sanctitatis tutela” le-a rezervat, în privinţa competenţei, Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

De fapt, promotorul dreptăţii este persoana care tratează, între altele, teribila chestiune a preoţilor acuzaţi de pedofilie şi despre care în mod periodic se vorbeşte în mass-media. Mons. Scicluna, un maltez afabil şi amabil în comportament, are faima că îşi îndeplineşte sarcina încredinţată cu cea mai mare scrupulozitate, fără a privi în faţă la nimeni.

Monseniore, aveţi faima că sunteţi un „dur”, şi cu toate acestea Biserica catolică este acuzată sistematic că este îngăduitoare şi aranjează lucrurile când este vorba de aşa-zişii „preoţi pedofili”.
• Se poate ca în trecut, poate şi dintr-un greşit sens de apărare a bunului nume al instituţiei, unii episcopi, în practică, au fost prea indulgenţi faţă de aceste fenomene foarte triste. Spun în practică, deoarece pe plan de principii condamnarea acestei tipologii de delicte a fost întotdeauna fermă şi fără nici un echivoc. Pentru a rămâne la secolul trecut, este de ajuns să amintim renumita de acum instrucţiune „Crimen Sollicitationis” din 1922…

Dar nu este din 1962?
• Nu, prima ediţie datează din pontificatul lui Pius al XI-lea. Apoi cu Fericitul Ioan al XXIII-lea Sfântul Oficiu a îngrijit publicarea unei noi ediţii pentru părinţii Conciliului Vatican II, dar au fost tipărite doar 2000 de exemplare care nu au fost suficiente pentru distribuţie care a fost amânată „sine die”. Era vorba, în orice caz, de norme procedurale de urmat în cazurile de „solicitare” în cadrul spovezii şi de alte delicte mai grave pe fond sexual precum abuzarea sexuală de minori.
 
Norme care recomandau însă secretul…
• O traducere rea în engleză a acestui text a făcut să se creadă că Sfântul Scaun ar impune secretul pentru a oculta faptele. Dar nu era aşa. Secretul instruirii procesului servea pentru a proteja bunul nume al tuturor persoanelor implicate, înainte de toate al victimelor înseşi, şi apoi clericii acuzaţi, care au drept - ca oricine - la prezumţia de nevinovăţie până la proba contrară. Bisericii nu-i place justiţia-specatol. Normativa asupra abuzurilor sexuale nu a fost niciodată înţeleasă ca interdicţie de denunţare autorităţilor civile.

Acel document este însă reevocat periodic pentru a-l acuza pe actualul pontif de a fi fost - în calitate de prefect al ex Sfânt-Oficiului - responsabilul obiectiv al unei politici de ocultare a faptelor din partea Sfântului Scaun…
• Este vorba de o acuzaţie falsă şi calomnioasă. În această privinţă îmi permit să semnalez unele fapte. Între anii 1975 şi 1985 îmi rezultă că nici o semnalare de cazuri de pedofilie din partea unor clerici să fi ajuns în atenţia Congregaţiei noastre. În orice caz, după promulgarea Codului de Drept Canonic în 1983 a existat o perioadă de incertitudine asupra listei cuprinzând „delicta graviora” rezervate competenţei departamentului nostru. Doar prin documentul Motu proprio din 2001 delictul de pedofilie a revenit în competenţa noastră exclusivă. Şi din acel moment cardinalul Ratzinger a demonstrat chibzuinţă şi fermitate în gestionarea acestor cazuri. Mai mult. A dovedit şi mare curaj în a înfrunta unele cazuri foarte dificile şi spinoase, „sine acceptione personarum - fără părtinire”. Prin urmare a-l acuza pe actualul pontif de ocultare este, repet, fals şi calomnios.

În cazul în care un preot este acuzat de un delictum gravius, ce se întâmplă?
• Dacă acuzaţia este verosimilă episcopul are obligaţia de a cerceta fie temeiul denunţării cât şi obiectul acesteia. Şi dacă rezultatul acestei anchete preliminare este plauzibil nu mai are putere de a dispune de materie şi trebuie să raporteze cazul Congregaţiei noastre, unde este tratat de oficiul disciplinar.

De cine este compus acest oficiu?
• Pe lângă subsemnatul, care fiind unul dintre superiorii dicasterului, se ocupă şi de alte chestiuni, există şeful de birou, părintele Pedro Miguel Funes Diaz, şapte ecleziastici şi un penalist laic care urmează aceste practici. Alţi oficiali ai Congregaţiei prestează contribuţia lor preţioasă după cerinţele de limbă şi competenţă.

Acest oficiu a fost acuzat că lucrează prea puţin şi încet
• Este vorba de remarci injuste. În 2003 şi 2004 a fost o avalanşă de cazuri care a umplut birourile noastre. Multe dintre care veneau din Statele Unite şi priveau trecutul. În ultimii ani, mulţumim lui Dumnezeu, fenomenul s-a rărit foarte mult. Şi prin urmare acum căutăm să tratăm cazurile noi în timp real.

Câte aţi tratat până acum?
• În total în aceşti ultimi nouă ani (2001-2010) am evaluat acuzaţiile privind circa 3000 de cazuri de preoţi diecezani şi călugări care se referă la delicte comise în ultimii 50 de ani.

Prin urmare de trei mii de cazuri de preoţi pedofili?
• Nu este corect să se spună aşa. Putem spune că, în mare, în 60% din aceste cazuri este vorba mai degrabă de acte de efebofilie, adică datorate atracţiei sexuale pentru adolescenţii de acelaşi sex, într-un alt procent de 30% de raporturi heterosexuale şi în 10% de acte de adevărată pedofilie, adică determinate de o atracţie sexuală faţă de copii impuberi. Cazurile de preoţi acuzaţi de pedofilie propriu-zisă sunt deci circa 300 în nouă ani. Este vorba oricum de prea multe cazuri, dar trebuie să recunoaştem că fenomenul nu este atât de extins cum vor unii să dea de înţeles.

Trei mii, deci, acuzaţii. Câţi sunt cei procesaţi şi condamnaţi?
• Mai întâi se poate spune că un proces propriu-zis, penal sau administrativ, s-a desfăşurat în 20% din cazuri şi în mod normal a fost celebrat în dieceza de provenienţă - mereu sub supravegherea noastră - şi doar foarte rar la Roma. Facem astfel şi pentru o mai mare rapiditate a parcursului procedural. În 60% din cazuri apoi, mai ales din motive de vârstă înaintată a acuzaţilor, nu a existat proces, dar, în privinţa lor, au fost emanate măsuri administrative şi disciplinare, precum obligaţia de a nu celebra Liturghia cu credincioşi, de a nu spovedi, de a duce o viaţă retrasă şi de rugăciune. Este bine de reamintit că în aceste cazuri, între care sunt unele deosebit de eclatante de care s-au ocupat mass-media, nu este vorba de absolviri. Desigur nu a existat o condamnare formală, dar dacă există obligaţia la tăcere şi la rugăciune trebuie să existe vreun motiv…

Lipsesc încă la apel 20% dintre cazuri
• Să spunem că în procent de 10% din cazuri, cele deosebit de grave şi cu dovezi zdrobitoare, Sfântul Părinte şi-a asumat dureroasa responsabilitate de a autoriza decretul de demitere din starea clericală. O măsură foarte gravă, luată pe cale administrativă, dar inevitabilă. În celălalt procent de 10% din cazuri, au fost clericii înşişi acuzaţi cei care au cerut dispensarea de obligaţiile derivate din preoţie. Şi aceasta a fost prompt acceptată. Implicaţi în aceste ultime cazuri au fost preoţi găsiţi în posesia de material pedopornografic şi care din acest motiv au fost condamnaţi de autoritatea civilă.

De unde provin aceste trei mii de cazuri?
• Mai ales din Statele Unite care pentru anii 2003-2004 reprezentau circa 80% din totalul cazurilor. Pentru 2009 „indicele” american a scăzut la circa 25% din c ele 223 noi cazuri semnalate din toată lumea. În ultimi ani 2007-2009, de fapt, media anuală a cazurilor semnalate Congregaţiei din lume a fost de 250 de cazuri. Multe ţări semnalează doar unul sau două cazuri. Creşte prin urmare diversitatea şi numărul ţărilor de provenienţă a cazurilor dar fenomenul este foarte redus. Trebuie să amintim de fapt că numărul total de preoţi diecezani şi călugări în lume este de 400 de mii. Acesta dat statistic nu corespunde percepţiei care se creează când aceste cazuri atât de triste ocupă primele pagini ale ziarelor.
 
Şi din Italia?
• Până acum fenomenul nu pare să aibă dimensiuni dramatice, chiar dacă ceea ce mă preocupă este o anumită cultură a tăcerii pe care o notez încă prea difuză în Peninsulă. Conferinţa episcopală italiană (CEI) oferă un optim serviciu de consultanţă tehnico-juridică pentru episcopii care trebuie să trateze asemenea cazuri. Notez cu mare satisfacţie o angajare din ce în ce mai mare din partea episcopilor italieni de a face claritate asupra cazurilor semnalate lor.

Spuneaţi că procesele propriu-zise privesc circa 20% din circa trei mii de cazuri pe care le-aţi examinat în ultimii nouă ani. Au sfârşit toate prin condamnarea acuzaţilor?
• Multe din procesele deja celebrate au sfârşit prin condamnarea acuzatului. Dar n-au lipsit cele în care preotul a fost declarat nevinovat sau unde acuzaţiile nu au fost reţinute ca suficient dovedite. În toate cazurile, bineînţeles, se face nu doar studiul asupra vinovăţiei sa nu a clericului acuzat, ci şi discernământul aptitudinii sale pentru ministerul public.

O acuzaţie frecventă adusă ierarhiei bisericeşti este aceea de a nu denunţa şi autorităţilor civile delictele de pedofilie pe care le cunosc.
• În unele ţări de cultură juridică anglo-saxonă, dar şi în Franţa, episcopii, dacă ajung la cunoştinţa delictelor comise de proprii preoţi în afara sigilului sacramental al spovezii, sunt obligaţi să-i denunţe autorităţii judiciare. Este vorba de o îndatorire dureroasă deoarece aceşti episcopi sunt constrânşi să facă un gest comparabil cu cel făcut de unul din părinţi care îl denunţă pe propriul fiu. Cu toate acestea, indicaţia noastră în aceste cazuri este aceea de a respecta legea.

Şi în cazurile în care episcopii nu au această obligaţie prin lege?
• În aceste cazuri noi nu impunem episcopilor să denunţe proprii preoţi, dar îi încurajăm să se adreseze victimelor pentru a le invita să-i denunţe pe acei preoţi ca victime ale lor. Într-un recent caz privind un preot condamnat de un tribunal civil italian, a fost tocmai această Congregaţie cea care a sugerat denunţătorilor, care n i se adresase nouă pentru un proces canonic, să se ducă la autorităţile civile în interesul victimelor şi pentru a evita alte încălcări.

O altă întrebare: este prevăzută prescripţia pentru delicta graviora?
• Atingeţi aici un punct - după părea mea - care doare. În trecut, adică până în 1889, prescripţia acţiunii penale era o figură juridică străină dreptului canonic. Şi pentru delictele cele mai grave doar prin documentul Motu proprio din 2001 a fost introdusă o prescripţie de zece ani. În baza acestor norme în cazurile de abuz sexual deceniul începe să decurgă din ziua în care minorul împlineşte 18 ani.

Este suficient?
• Practica arată că termenul de zece ani nu este adecvat pentru acest gen de cazuri şi ar fi de dorit o revenire la sistemul precedent imprescriptibilităţii pentru delicta graviora. Pe 7 noiembrie 2002, oricum, slujitorul lui Dumnezeu Venerabilul Ioan Paul al II-lea a acordat acestui dicaster facultatea de a face derogări de la prescripţie, de la caz la caz, în urma unei cereri motivate de fiecare episcop. Derogarea este în mod norma acordată.








All the contents on this site are copyrighted ©.