În legătură cu dezbaterea asupra abuzurilor sexuale: notă a părintelui Lombardi
(RV - 9 martie 2010) Biserica face tot posibilul pentru ca în viitor să
nu se mai repete abuzuri sexuale asupra unor minori. Este, pe scurt, ceea ce
a declarat directorul Sălii vaticane de presă, părintele Federico Lombardi,
care, într-o notă, se opreşte asupra dezbaterii care de săptămâni de zile implică
Biserica în unele ţări europene. Să-l ascultăm: • De câteva luni chestiunea
foarte gravă a abuzurilor sexuale asupra unor minori în instituţii gestionate de organisme
ecleziastice şi din partea unor persoane cu responsabilitate în Biserică, în special
preoţi, a luat cu asalt Biserica şi societatea irlandeză. Recent Sfântul Părinte a
demonstrat participarea sa, în special prin două întâlniri, prima cu cei mai înalţi
reprezentanţi ai episcopatului şi apoi cu episcopii ordinari, şi pregăteşte publicarea
unei scrisori asupra argumentului pentru Biserica din Irlanda.
Dar în ultimele
săptămâni dezbaterea asupra abuzurilor sexuale faţă de minori implică Biserica şi
în unele ţări din Europa centrală - Germani, Austria, Olanda. Asupra acestei evoluţii
să ne fie permise unele simple consideraţii. Principalele instituţii ecleziastice
implicate (- Provincia iezuiţilor germani - prima care a fost implicată pentru cazul
Colegiului Canisius din Berlin -, Conferinţa episcopală germană, Conferinţa episcopală
austriacă, Conferinţa episcopală olandeză…) au înfruntat manifestarea problemei în
mod tempestiv şi hotărât. Au dat dovadă de voinţă de transparenţă, într-un anume sens
au accelerat manifestarea problemei invitând victimele să vorbească chiar când era
vorba de cazuri întâmplate cu foarte mult timp în urmă.
Procedând astfel au
înfruntat chestiunile „cu piciorul just”m deoarece punctul de plecare corect este
recunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat, şi preocuparea pentru victime şi consecinţele
actelor comise împotriva lor. În afară de aceasta, au reluat în consideraţie „Directivele”
deja examinate sau au prevăzut noi indicaţii operative pentru a adopta şi strategii
de prevenire, spre a se face tot posibilul pentru ca în viitor asemenea fapte foarte
grave să nu se repete.
Aceste fapte mobilizează Biserica să elaboreze răspunsuri
apropiate şi trebuie înscrise într-un context şi într-o problematică mai amplă care
priveşte tutelarea copiilor şi a tinerilor de abuzuri sexuale în societate. Desigur,
erorile comise în instituţiile şi de responsabili bisericeşti sunt deosebit de reprobabile,
având în vedere responsabilitatea educativă şi morală a Bisericii. Dar toate persoanele
obiective şi informate ştiu că chestiunea este mult mai amplă, iar concentrarea acuzaţiilor
numai asupra Bisericii duce la falsificarea perspectivei. Doar pentru a da un exemplu,
datele furnizate recent de autorităţile competente din Austria spun că în aceeaşi
perioadă de timp cazurile identificate în instituţii ce ţin de Biserică au fost 17,
în timp ce au existat alte 510 în alte ambiente. Este bine să ne preocupăm şi de acestea.
Pe
bună dreptate în Germania sunt acum prevăzute iniţiative, promovate de Ministrul familiei,
pentru a convoca o „masă rotundă” a diferitelor realităţi educative şi sociale pentru
a înfrunta chestiunea într-o perspectivă adecvată şi în ansamblul ei. Biserica este,
evident, gata să participe şi să se angajeze. Probabil experienţa ei dureroasă poate
fi o contribuţie utilă şi pentru alţii. Cancelarul, Doamna Merkel, a recunoscut, pe
bună dreptate, Bisericii din Germania seriozitatea şi modul constructiv al angajării
ei. Pentru a completa aceste consideraţii, este bine să amintim şi că Biserica
vieţuieşte în societatea civilă şi în ea îşi asumă responsabilităţile, dar are şi
o orânduire specifică distinctă, cea „canonică”, ce corespunde naturii sale spirituale
şi sacramentale, în care deci şi procedurile judiciare şi penale sunt de natură diferită
(de exemplu nu prevăd pedepse pecuniare sau de privare a libertăţii, ci împiedicarea
exercitării slujirii, privarea de drepturi în domeniul ecleziastic etc.). În domeniul
canonic delictul de abuz sexual asupra minorilor este întotdeauna considerat unul
dintre cele mai grave dintre toate, iar normele canonice l-au reafirmat constant în
special Scrisoarea „De delictis gravioribus”din 2001, uneori citată
în mod injust drept cauza unei „culturi a tăcerii”. Cine cunoaşte şi înţelege despre
ce este vorba, ştie că a fost un semnal determinant pentru a atrage atenţia episcopatului
asupra gravităţii problemei şi un impuls concret pentru elaborarea unor directive
operaţionale pentru a le înfrunta.
În concluzie, dacă nu se poate nega gravitatea
durerii şi necazurilor prin care trece Biserica, nu trebuie să se renunţe la a face
tot posibilul pentru ca din aceasta să se obţină la sfârşit şi rezultate pozitive,
de o mai mare protecţie a copiilor şi tinerilor în Biserică şi în societate, şi de
purificare pentru Biserica însăşi.