Benedict al XVI-lea - Trei imagini: rugul aprins, smochinul neroditor, întâmplări de actualitate

(RV - 8 martie 2010) Trei imagini pentru cea de-a treia duminică din Postul Mare: rugul aprins, parabola smochinului neroditor şi întâmplări de actualitate, reprimarea romană din voinţa lui Pilat în interiorul templului şi cei optsprezece morţi în prăbuşirea turnului din Siloe. Trei imagini care se înscriu în drumul de convertire pe care acest timp liturgic ni-l propune. Trei imagini pe care Benedict al XVI-lea le-a propus în intervenţiile sale de duminică, mai întâi la parohia romană Sfântul Ioan al Crucii din cartierul Colle Salario, apoi în Piaţa Sfântul Petru, tradiţionalul loc de întâlnire pentru rugăciunea „Angelus-Îngerul Domnului”. Reflecţia parcurge aceste trei momente care au un singur fi roşu: ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu locul contează; Salul devine Paul pe drumul care duce spre Damasc; Moise ascultă glasul lui Dumnezeu în faţa unui tufiş arzător care nu se mistuie. Ceea ce este cu adevărat important este a se simţi interogaţi şi provocaţi, a răspunde la acea chemare, a şti să asculţi şi, mai ales, a fi capabi de a te schimba, de a te converti.

Astfel episoadele despre victimele represiunii lui Pilat şi prăbuşirii turnului din Siloe sunt interpretate de lumea care le-a văzut, ca o pedeapsă divină pentru păcatele acelor victime. Considerând că au dreptate, a amintit Papa la omilia din parohia romană, persoanele se cred „la adăpost de asemenea incidente, de asemenea pericole, gândind că nu au nimic de schimbat în propria viaţă”. Este o iluzie, spune Isus: „Credeţi voi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au avut această soartă? Eu vă spun că nu; dar dacă nu vă întoarceţi, cu toţii veţi pieri la fel (Lc 13, 2-3).

Ce ne spune episodul povestit de Luca? Că este tocmai închiderea în sine, neascultarea glasului Domnului, „a nu parcurge drumul convertirii personale”, acestea duc la moarte, la moartea sufletului”. Timpul Postului Mare, a spus Papa, este invitaţie „la a da o întorsătură propriei existenţe, gândind şi trăind potrivit Evangheliei, corectând ceva în modul propriu de a se ruga, de a acţiona, de a lucra şi în relaţiile cu ceilalţi”.

Şi iată al doilea episod care ne ajută să reflectăm şi pe care îl putem citi în perspectiva unui timp dăruit omului pentru a se schimba, a se converti, dar care este şi timpul răbdării lui Dumnezeu, care ştie să asculte, să aştepte. Luca ne propune parabola smochinului plantat într-o vie, incapabil să dea roade. Stăpânul viei spune servitorului să taie planta care de prea mulţi ani nu rodeşte.

Şi în fine, iată-l pe Moise care în pustiu, unde astăzi este Mănăstirea Sfintei Ecaterina, sub muntele Horeb, vede un tufiş în flăcări dar care nu se consumă, nu se mistuie. Când se apropie, un glas îl cheamă, o voce care afirmă că este Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, şi care îi spune să meargă în Egipt pentru a scoate de acolo poporul lui Israel şi a-l conduce în pământul făgăduit, cerând faraonului, în numele său, eliberarea lui Israel.

Deja în acest fragment din Cartea Exodului întrevedem drumul de convertire al lui Moise care se apropie de Dumnezeu, se simte chemat de Dumnezeu, îi primeşte cuvântul şi se duce să mărturisească ceea ce i-a fost descoperit. Îl întreabă pe Dumnezeu care îi este numele şi aude că i se răspunde: „Eu sunt Cel care sunt”. Pare ciudat ca răspuns, mai mult, pare că nu e un răspuns la întrebarea lui Moise: „El este - a amintit Papa - şi aceasta trebuie să fie de ajuns”.

Dumnezeu se manifestă în diferite moduri, a mai amintit papa Benedict la rugăciunea „Angelus” - chiar în viaţa fiecăruia dintre noi: „Pentru a putea recunoaşte prezenţa sa este însă necesar să ne apropiem de el conştienţi de mizeria noastră şi cu profund respect”. În caz contrar ne facem incapabili să-l întâlnim şi să intrăm în comuniune cu el. Cum scrie apostolul Paul, chiar şi această întâmplare este povestită pentru avertizarea noastră: ea ne aminteşte că Dumnezeu se revelează nu celor stăpâniţi de suficienţă şi uşurătate, dar celor care sunt săraci şi umili înaintea lui”.

Parabola smochinului neroditor nu cunoaşte o concluzie: Dumnezeu a voit să lase uşa deschisă omului, capacităţii sale de a primi cuvântul şi de a-l trăi în timpul care îi este dat. Astfel începutul dialogului dintre om şi Dumnezeu, cele zece cuvinte, rugul aprins, îşi află momentul de vârf în acea zi de vineri pe muntele Calvar. Dacă Moise primeşte cuvântul lui Dumnezeu care eliberează din robia faraonului, şi duce poporul său în ţara promisă, Golgota, spune Benedict al XVI-lea, ne dezvăluie un Dumnezeu „care îmbrăţişează orice om cu puterea mântuitoare a Crucii şi a Învierii şi îl eliberează de păcat şi de moarte, îl acceptă în îmbrăţişarea iubirii sale”. La fel ca planta pusă în vie, omul nu poate române „neroditor” dar trebuie să mărturisească marele dar de a fi fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

rv/ al - după SIR

Aici serviciul audio: